nouă ani de când am rătăcit prin toate părțile. Nici eu, nici mama nu voiam să ne petrecem restul vieții tremurând la gândul că puteam fi arestate și trimise înapoi într-o țară care cu siguranță nu ne-ar fi primit cu brațele deschise. Voiam să avem un viitor – unul palpabil. Așa că am pus deoparte cât de mulți bani am putut și i-am spus traficantului de oameni că-i acceptam condițiile. L-am anunțat pe șeful meu că eram obligată să renunț
la slujba de chelneriță, fără să-i ofer amănunte – iar el nu mi le-a cerut. Cred că-nțelegea situația.
Când am vorbit iar cu traficantul la telefon, mi-a dat primele instrucțiuni: să mergem la frontiera cu Mongolia.
Era ultimul pas înainte să ajungem în paradis… dacă nu cumva într-un alt iad.
104
Capitolul 13
Drumul prin deșert
După ce am coborât din autobuz, i-am dat iarăși telefon traficantului, ca să-i spunem că ajunseserăm la locul convenit. Ne așteptam eliberatorul în mulțimea din autogara de la Erenhot. Eu tot mai aveam îndoieli. Ne aflam într-un orășel de lângă frontieră, în provincia chineză Mongolia Interioară.
Parc-am fi fost undeva în sălbăticie. Provincia cu pricina se învecinează cu țara independentă Mongolia, o națiune care luptase timp de secole împotriva Chinei. Trebuia să trecem prin această țară mai întâi, dacă voiam să evadăm, după explicațiile pe care ni le dăduse ghidul la telefon. Eram la bunul plac al multor oameni: paznicii frontierei, poliția chineză, chiar și acel traficant de oameni, în care nu eram complet sigură că aveam încredere.
Eu și mama traversaserăm jumătate din China, cu economiile ascunse sub haine și cu sufletul cuprins de frică. Mai întâi luaserăm trenul spre Beijing, iar de-acolo un autobuz care se îndrepta spre nord-vest și frontiera cu Mongolia.
Erenhot este ultimul oraș chinezesc pe drumul spre Ulan Bator, capitala Mongoliei. Însă până s-ajungem acolo trebuia să străbatem deșerturi întinse.
Habar n-aveam dacă planul avea să funcționeze. Și nu reușeam să scăpăm de temerile c-am fi fost trimise înapoi în Coreea de Nord, în cazul în care nu funcționa.
Deodată, doi bărbați cu mutre dubioase s-au apropiat de mama și de mine. Erau contrabandiștii cu care vorbiserăm la telefon. Ne-am îndreptat către mașina lor, am urcat și ne-am simțit și mai puțin în largul nostru. În loc să ne liniștească și să ne explice pe îndelete ce urma să facem, ei au trecut imediat la ce-i privea mai mult – banii. Erau chinezi, dar de etnie coreeană.
Pe un ton amenințător, ne-au cerut imediat să le arătăm banii. Mamei nu i-a plăcut ce se întâmpla și m-a scos afară din mașină, cuprinsă parcă de isterie.
105
Ne-au atras într-o capcană! Nu vor altceva decât să ne ia banii! Nu putem să
ne lăsăm soarta în mâinile unor huligani ca ăștia!” mi-a spus.
Deznădăjduite, ne-am refugiat într-o saună publică din acel oraș
necunoscut. Dar bătuserăm, oare, atâta drum, ca să ne abandonăm planurile în ultima clipă? Unul dintre cei doi ne-a sunat la telefonul mobil pe care-l păstram pentru acea călătorie nebunească și a insistat să încheiem tranzacția. În cele din urmă, am căzut de acord să ne tocmim cu ei.
Ne-am croit drum printr-un labirint de străduțe înguste și pustii, îndreptându-ne către o casă joasă și dărăpănată de la periferia Erenhotului.
Cei doi bărbați ne-au condus în prima cameră de lângă ușă. Era foarte murdară și avea doar un pat. N-arăta ca o casă în care locuiau oameni, ci, mai curând, ca una în care se vindeau și cumpărau droguri. La celălalt capăt al camerei, se afla o ușă care ducea către o altă cameră. Acolo am dat peste trei femei nord-coreene. Se aflau în acea casă din același motiv ca și noi. Dar nu cheltuiseră nici măcar un singur yuan, pentru că făceau parte dintr-o comunitate creștină, care le plătea călătoria către libertate. Erau femei profund religioase, ceea ce ne-a făcut pe noi două să ne simțim ceva mai bine, ceva mai în siguranță.
Mai târziu, aveam să aflu că misionarii protestanți americani și sud-coreenii jucau un rol crucial în transferarea fugarilor nord-coreeni la Seul.
Aveau bani, rețele și contacte în punctele strategice și erau dispuși să-și asume riscurile de a-i duce în siguranță pe nord-coreeni în Coreea de Sud.
Însă generozitatea lor nu era chiar întru totul dezinteresată. Unul dintre obiective era să sporească numărul de adepți ai comunității lor de la Seul.
Dar puteau să ne ceară măcar atâta lucru, de vreme ce ne ajutau să scăpăm dintr-o viață de tiranie și clandestinitate.
Întâlnirea cu acele femei ne-a făcut să ne simțim ceva mai în largul nostru. La urma urmelor, traficanții ăia știau ce făceau, corect? Neavând vreo soluție mai bună, am hotărât să riscăm. Ne-am scos economiile și i-am plătit pe contrabandiștii de oameni. Tranzacția se făcuse. Le-am înmânat celor doi bărbați câte douăzeci de mii de yuani pentru fiecare dintre noi două. Nu cumva tocmai fuseserăm înșelate? Eram pe cale să aflăm pe propria piele.
106
Plecarea a fost programată pentru a doua zi, dar trebuia s-așteptăm până
la miezul nopții pentru fuga propriu-zisă, ca să minimizăm riscul de a fi prinse și repatriate în Coreea de Nord. Ziua respectivă a părut să nu se mai termine, cu atât mai mult cu cât n-aveam și noi un cuvânt de spus în privința planurilor pentru plecare. Nici acum nu știam ce urma să se întâmple cu noi și cum era vorba s-ajungem până la Seul, care era departe, nu glumă, de locul în care ne aflam. Traficanții erau, ca de obicei, taciturni.
În fine, a început să se lase întunericul peste Erenhot și, până la urmă, s-a făcut negru ca smoala. Pe la ora zece seara, cei doi bărbați, la fel de calmi, ne-au dat semnalul. Venise momentul să plecăm. În fața casei, ne aștepta o mașină străveche, bușită bine. Eram șapte persoane în total și ar fi trebuit să
ne îngrămădim în acea rablă nenorocită, în care nu încăpeau mai mult de cinci. Cei doi bărbați s-au așezat pe locurile din față, iar noi, cele cinci femei, ne-am înghesuit ca sardelele-n cutie pe bancheta din spate. Cum eu eram cea mai mică, stăteam pe genunchii celorlalte. Mașina s-a urnit din loc și a început să se târască pe străduțele pustii.
Am ajuns apoi pe străzi mai mari, trecând pe sub luminile felinarelor. Dar, după vreun sfert de oră, au început să se rărească și alea, până când am rămas învăluite într-o beznă totală. Nu mai era nimeni în jurul nostru, nici urmă de civilizație, pe o rază de mulți kilometri. Am reușit să văd, totuși, că
treceam peste niște câmpuri care se făceau din ce în ce mai aride, pe măsură ce înaintam. Copacii, deja destul de rari, au dispărut și ei în scurt timp, lăsând locul unui peisaj mai stâncos și cu tufișuri ici și colo. Aveam impresia că ne aflam undeva în mijlocul deșertului.
După o vreme, am ieșit de pe șoseaua asfaltată și am luat-o pe un drum de țară, plin de hârtoape. În interiorul mașinii, era o tensiune atât de mare, c-ai fi putut s-o tai cu cuțitul. Cei doi bărbați păstrau tăcerea, și fiecare dintre noi, femeile, stătea cufundată în propriile gânduri, închipuindu-și pericolele care ne pândeau în următoarele câteva ore. Nu mai aveam cale de-ntoarcere acum, și tot nu știam nimic despre itinerariul pe care-l aveam de urmat.
Dintr-odată, undeva în fața noastră, niște lumini albe, orbitoare, au străpuns întunericul nopții. Când le-a văzut, șoferul nostru le-a stins imediat 107
pe-ale lui și a frânat. De cum a găsit un loc pe marginea drumului, unde să
poată opri, a tras pe dreapta și a oprit motorul. Cealaltă mașină s-a apropiat.
Noi eram din ce în ce mai tensionate. Nădăjduiam cu disperare că nu era poliția sau vreo patrulă de frontieră. Întruna vedeai patrule de frontieră în acea regiune. Vehiculul tot venea înspre noi, fără să încetinească deloc. S-a apropiat din ce în ce mai mult, însă a trecut pe lângă noi, lăsând în urmă o trâmbă de praf. Din fericire, era doar o mașină oarecare în care nu se aflau bărbați în uniforme. Luminile roșii de poziție din spatele vehiculului s-au făcut rapid nevăzute. Afară, s-a înstăpânit iarăși întunericul absolut și am fost învăluiți de tăcere. Șoferul nostru a răsucit cheia în contact, a aprins farurile și am plecat din ascunzătoarea de ocazie, reluându-ne drumul peste hârtoapele drumului de țară.
Aceeași situație s-a repetat doar de două ori în acele ceasuri petrecute pe drumul denivelat. Nu erau prea mulți oameni care să cutreiere deșertul. Ori de câte ori zăream faruri aprinse în depărtare, ne țineam respirația. Șoferul, vizibil tensionat și el, se ascundea imediat la marginea drumului, cu farurile stinse. Norocul nostru a fost că, de cele două ori când s-a întâmplat să
treacă vreo mașină pe lângă noi, în ea nu se aflau nici polițiști, nici paznici ai frontierei, ceea ce însemna că ne puteam continua călătoria misterioasă prin bezna nopții. Aveam s-o ținem tot așa de-a lungul frontierei cu Mongolia, până când am fi găsit cel mai sigur punct de trecere.
