este că mă făcusem cam plinuță. Cântăream în jur de șaizeci de kilograme –
un record pentru mine. Asta, ținând cont de faptul că fusesem, de mai multe ori, cât pe ce să mor de foame. Dar nu eram fericită nici așa. Noi, coreencele, credem că trebuia să fii subțire, dacă vrei să fii considerată
drăguță. Eu nu mă mai consideram drăguță și nici nu mă simțeam bine în pielea mea.
* * *
La brutărie, nu știa nimeni că eram nord-coreeancă și că locuiam ilegal în China; dat fiind că vorbeam fluent chineza, reușeam să-mi ascund adevărata identitate. Poate că patronul meu bănuia ceva, dar n-a spus niciodată nici măcar o vorbă și nu se arăta deranjat că trebuia să mă plătească, în fiecare lună, cu bani gheață. Nu m-a întrebat niciodată de vreun permis de rezidență. În prima lună, am câștigat în jur de trei sute de yuani (vreo treizeci și cinci de dolari americani). Poate că salariul era modest, dar ajunsesem și eu, în sfârșit, să am o slujbă ca lumea. Ce mândră de mine puteam să fiu! mai mult decât atât, în fiecare dintre lunile următoare, am primit câte o mărire de salariu de cincizeci de yuani. După șase luni, aveam un salariu lunar de șase sute de yuani (în jur de șaptezeci de dolari). Dar angajatorul îmi lua câte cincizeci de yuani din salariu în fiecare lună, cu titlu de garanție, pe care spunea că urma să mi-i restituie în cel mult un an, dacă
mai lucram până atunci la el. Nu voia să-i plece angajații la concurență după
numai câteva luni și după ce se școliseră la el – ceea ce se întâmplă destul de des în China.
În tot acest timp, mama nu a plecat de la „ferma” chinezului ei, de teamă
să nu fie arestată. Adesea dormea pe acoperiș sau în munți, de teama unui denunț. Mai rău era că relația sa cu „neamurile” s-au deteriorat și certurile au reînceput. „Soțul” ei o suspecta pe mama că voia, de fapt, să-l ia pe frățiorul meu și să fugă, așa că o supraveghea tot timpul. Ori de câte ori mă
duceam s-o vizitez la țară, bărbatul ne interzicea să dormim în aceeași cameră cu băiețelul. Dar mama s-a ținut tare. Voia să fie mereu aproape de copilul său, în ciuda certurilor și a temerilor ei constante să nu fie arestată.
93
* * *
Pe măsură ce treceau lunile, mă simțeam din ce în ce mai bine la brutărie.
Însă la începutul verii lui 2003, lucrurile au luat o întorsătură care mi-a schimbat viața pe care mi-o construisem. Într-o zi, mi s-a spus să merg la tejghea, în magazinul brutăriei. Mă căuta cineva la telefon. A început să-mi bubuie inima-n piept de grijă.
„Nu mai puteam suporta! Am plecat de la fermă! Așa viață nu vreau să
mai duc!”, mi-a spus mama la telefon, cu inflexiuni de vinovăție în glas.
Fusese obligată să-și lase copilașul în urmă. Nu mai putea suporta raidurile din ce în ce mai frecvente ale poliției. De fiecare dată, era nevoită
să se ascundă pe dealuri, târându-se pe coate și genunchi. Câte nopți petrecuse pe acoperiș, de una singură, luptându-se cu insectele! Mi-a spus că avea spatele umflat și roșu, de atâtea înțepături de gângănii. Așa că, într-o bună zi, ieșise din casă și plecase încotro vedea cu ochii, fără să spună o vorbă nimănui. Mersese pe jos o vreme, apoi luase un autobuz. Apoi se angajase la altă fermă, ca menajeră. Gătea și muncea la câmp. Nu era plătită, în schimb era găzduită de familia respectivă, care o tratase mult mai bine decât așa-zisul ei soț.
Telefonul ei m-a surprins foarte mult și n-am putut să nu mă gândesc la frățiorul meu, rămas iarăși singur la „ferma” tatălui său cel crud și fără
suflet. În același timp, însă, eram alături de mama mea și-i înțelegeam pe deplin hotărârea.
La câteva zile după telefonul ei, patronul a venit să mă caute în sala de lucru a brutăriei.
— Te caută cineva. Zice că e tatăl tău vitreg și te așteaptă la tejghea.
Am rămas împietrită. Încercând să-mi păstrez calmul, mi-am rugat șeful să-i spună că nu eram acolo în ziua respectivă. A fost de acord, fără să mă
întrebe de ce.
Numai că, după trei sau patru zile, omul a revenit. Era evident că încerca s-o găsească pe mama, indiferent prin ce mijloace. Am reușit să-l evit și de data asta, cu toate că știam foarte bine că nu avea de gând să mă lase-n pace și era gata să facă orice ca să mă găsească. Mă simțeam ca și cum aș fi 94
fost în pericol. Așa c-am plecat. Nu mai puteam rămâne acolo. Trebuia să-mi găsesc altceva, în altă parte. Fără să-i dau patronului meu detalii, i-am spus doar că trebuia neapărat să renunț la slujba de la brutărie. Lucrasem acolo ceva mai puțin de un an, drept care nu eram în situația de a recupera cei cincizeci de yuani pe lună opriți din salariu pe durata cât mă școlisem. În tot cazul, nu aveam de ales. Norocul meu a fost că patronul mi-a dat voie să mai locuiesc la etajul patru, câtă vreme căutam alte soluții.
Decizia mea a fost oportună, pentru că soțul mamei nu dădea semne că
ar fi renunțat la ideea de a vorbi cu mine. Spre sfârșitul lui septembrie, am primit un telefon de la sora mea Keumsun. Panicată, mi-a spus că fusese luată ostatică de „tatăl nostru vitreg”. Asta se-ntâmpla pe 21 septembrie, ziua de naștere a mamei. Keumsun încă lucra la Yongil, era tot chelneriță, dar, cum nu avea un număr de telefon la care am fi putut s-o căutăm, nu era la curent cu fuga recentă a mamei. Așa că se gândise să-i facă o surpriză, ducându-se pe neanunțate la „fermă”, de ziua ei. Ajungând acolo, stăpânul casei profitase imediat de ocazia ivită pentru șantaj, sau măcar pentru posibilitatea de a o găsi pe mama, și o reținuse pe Keumsun acolo. Abia la căderea nopții, sora mea reușise să scape.
Acum, nu mai știa ce să facă; în tot cazul, nu mai voia să se întoarcă la Yongil. Obiectivul ei era să se îndepărteze cât mai mult de blestematul de țărănoi, cât mai curând cu putință, și să plece din acea regiune rurală și frontalieră, unde viermuiau polițiștii în căutare de nord-coreeni. „Hai să
mergem la Dalian, e un oraș mare, care ne oferă mai multe posibilități să ne găsim de lucru. În plus, sunt mai puține riscuri să fim arestate”, era de părere Keumsun.
Am luat legătura cu mama și am convins-o amândouă că era mai bine să
vină și ea cu noi, să mergem în sud, spre Dalian. Era cea mai mare metropolă
din regiune, unde ne aștepta un mediu cu totul diferit. Eu, cel puțin, speram ca acel nou mediu să ne aducă o schimbare în bine.
Așadar, la sfârșitul lui septembrie ne-am reîntâlnit toate trei la Yongil și am luat autobuzul spre Dalian și cei șase milioane de locuitori ai acelui oraș, în care nu cunoșteam pe nimeni. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut primele două nopți într-un hotel dărăpănat de lângă stația de autobuz. Pe 95
urmă, am descoperit un centru de orientare pentru cei fără serviciu, chiar în zona în care stăteam, și am început să ne căutăm de lucru fără să mai stăm pe gânduri. Timp de patru luni eu am avut numai slujbe mărunte: să împart broșuri, să fac curățenie sau de mâncare. Keumsun a găsit un post de chelneriță la un restaurant coreean. Pe mama a angajat-o un cuplu de bătrâni țintuiți la pat. Bărbatul era practic imobilizat la pat, așa încât ea trebuia să se îngrijească de el tot timpul, să-l spele și să-i îndeplinească toate nevoile. Dar era o slujbă stabilă, cu normă întreagă. Toată situația ne ajuta să punem bani deoparte. La începutul lui 2004, eu câștigasem trei mii de yuani (în jur de trei sute cincizeci de dolari americani).
Deși munceam din greu toate trei, ne simțeam mai în siguranță și mai protejate. Ne puteam face din nou planuri de viitor.
Ca de obicei, Keumsun avea idei mărețe, inclusiv câteva planuri foarte precise. A venit cu propunerea să mergem și mai departe spre sud, până
tocmai la Shanghai, care era capitala economică a Chinei. Se plictisise la restaurant și hotărâse că erau prea puține posibilități pentru ea la Dalian.
Era ambițioasă, nu glumă, și voia să-și încerce norocul în acea metropolă
imensă, în plină dezvoltare. Iar când Keumsun are câte o idee, degeaba încerci s-o faci să se răzgândească.
