Verdictul n-a întârziat deloc: toate-l trădaserăm pe Kim Jong-Il, plus idealurile socialismului, așa că trebuia să fim „reeducate” și abia apoi băgate la închisoare.
Așa că, într-o dimineață, cu cătușe la mâini și sub escorta gardienilor, am luat-o pe jos printre câmpuri, pân-am ajuns la lagărul de reeducare. Odată
ajunse înăuntru, ni s-au scos, în sfârșit, cătușele, dar sentimentul de ușurare n-a durat mult. Ne-am trezit în mijlocul unui uriaș platou, înconjurat de un gard de plasă de oțel, cu câteva barăci în care aveam să stăm înghesuite în fiecare noapte. Bărbații au fost băgați întruna, femeile într-alta. Numai că
prea mult nu ne lăsa nimeni să dormim. Eram acolo ca să muncim pentru stat. Făcea parte și asta din „reeducarea socialistă”, un pas intermediar până
când aveam să fim trimise înapoi în orașul meu natal, Eundeok, și să facem pușcărie.
* * *
Din zori și până când apunea soarele, mama și Keumsun munceau la câmp. Eu, la fel ca toți ceilalți copii și adolescenți de acolo, făceam curățenie 84
în barăci, sortam știuleții de porumb și-i apăram de șobolanii care le dădeau târcoale. Pe urmă, seara, toată lumea lua parte la sesiunile zilnice de spălare pe creier. Așezate în cerc, citeam cu voce tare din operele lui Kim Il-Sung și Kim Jong-Il. Le repetam la infinit, până când le-nvățam pe dinafară. Timp de douăzeci și cinci de zile, am urmat același ritual, care avea întotdeauna darul să ne sleiască de puteri, mai ales când aveam burțile goale. Abia dacă ni se dădea ceva să mâncăm… ajunsesem iarăși să-mi fie foame.
Într-o dimineață, au venit gardienii și ne-au luat ca să ne ducă la Chongjin ca pe niște vite. De acolo, urma să fim transferate la închisoarea din Eundeok. Ne-ntorceam de unde plecaserăm. Atât de umilitor era să fim trimise în orașul de baștină al bunicilor, de parcă am fi fost niște criminale!
Cum trebuia să ne așteptăm să fim tratate în acea închisoare? Iată-ne ajunse înapoi, după aproape patru ani de când fugiserăm, numai că în postura de delincvente, vinovate de a fi comis „crime grave”. Și știam prea bine cam ce soi de pedepse îi așteptau pe asemenea delincvenți. Chiar dacă părea o nebunie, dat fiind că abia ce fuseserăm prinse și aduse înapoi din China, unde înduraserăm atâtea și-atâtea silnicii, mama, totuși, nu avea decât o singură idee în cap – trebuia neapărat să fugim încă o dată din Coreea de Nord.
Dar, vai! s-ar fi zis că șansele noastre de a mai evada o dată se reduseseră
de-acum la un zero tăiat.
* * *
Și totuși, ghearele sorții ne-au mai slăbit puțin strânsoarea, exact când ne așteptam cel mai puțin. Un tip fusese trimis de la închisoarea din Eundeok, să-i însoțească până acolo, ca escortă, pe prizonierii din acel district. În ultima clipă, cei din administrația închisorii de la Chongjin au realizat că și eu, mama și Keumsun țineam de districtul Eundeok și s-a hotărât pe loc să
plecăm și noi cu grupul trimis în acea direcție. Însoțitorul n-ar fi vrut să ne ia, dar noi l-am convins că nu avea de ales. Cei de la închisoarea din Chongjin erau nerăbdători să scape de prizonierii pe care-i aveau dați în grijă, pentru că rațiile lor zilnice de hrană reprezentau o povară suplimentară. Lipsa de 85
alimente era atât de gravă, încât până și polițiștii și militarii de grade inferioare ajunseseră să pună propria supraviețuire mai presus de orice alte considerente.
Bineînțeles că însoțitorul grupului nostru nici nu se gândea să-și împartă
cu noi rezerva și așa mizeră de provizii. Așa încât, nici n-am plecat bine din lagărul de reeducare, că noi am și profitat de situație. Mama i-a propus un târg omului care ne escorta: să mergem noi singure, cu mijloacele noastre, până la Eundeok, pentru ca el să nu fie nevoit să acopere costurile de transport pentru noi sau să ne hrănească. De vreme ce se hotărâse să ne alăturăm convoiului în ultima clipă, nu existau documente care să
menționeze și numele noastre, ceea ce l-ar fi obligat pe el, ca însoțitor al grupului, să ne predea oficial autorităților de la destinație – nu risca, deci, nimic, dacă ne lăsa în voia noastră. După câteva minute de muncă de convingere, individul s-a învoit și ne-am trezit libere!
A fost un miracol, nu altceva.
Dar ce să facem cu această libertate obținută din scurt, cu totul neașteptată? între noi și țara noastră de baștină existase o legătură care se rupsese pentru totdeauna. Nu aveam nici un ban și eram, în ochii legii, considerate infractoare, ba chiar fugare.
N-am ezitat în privința destinației nici măcar o clipă. Refuzam să fim considerate exilate în propria țară. Un singur lucru aveam în minte: să fugim înapoi în China, indiferent ce riscuri presupunea lucrul ăsta.
86
Capitolul 11
Pe fugă
Mă uitam pe fereastra mașinii cum se desfășură dinaintea ochilor mei peisajul rural chinezesc. Pe bancheta din spate a taxiului, mama se îngrijora foarte tare. N-aveam nici măcar o centimă, dar îi spuseserăm șoferului că-i plătim când ajungem la destinație. Pe măsură ce am început să recunoaștem locurile pe care le vedeam, mama a devenit tensionată. Oare chiar ne țicniserăm de tot? Mai aveam câteva minute și dădeam iarăși peste omul pe care-l detestam atât de mult. Cu toate că n-aveam altă soluție mai bună, ne temeam că nu făcuserăm altceva decât să ieșim din lac și să ne aruncăm în puț.
Keumsun nu fusese de acord să ne întoarcem la țăranul chinez, tatăl frățiorului nostru. Adevărul este că eu o convinsesem pe mama să revenim acolo. Cinstit vorbind, cel mai mult îmi doream să-l revăd pe micuț, indiferent de prețul pe care l-aș fi avut de plătit. Atât de dor mi-era de el, încât de la o vreme îmi apărea în vis. Și-mi făceam atâtea griji pentru ce s-ar fi ales de el, rămas în mâinile acelui țăran chinez lipsit de orice scrupule.
Dintre noi trei, eu eram cea mai apropiată de băiețel. În timp ce mama și Keumsun lucrau pe câmpurile din jurul casei, eu, considerată prea plăpândă
pentru muncile grele din agricultură, avusesem grijă de acel copil. Îl iubeam, și simplul fapt că știam că urma să-l revăd mă consola, în ciuda viitorului sumbru care ne aștepta pe toate în casa chinezului.
Ce-i drept, nu mai știam unde am fi putut să ne ducem, dacă nu acolo. De la evadarea noastră mai mult decât norocoasă de la Chongjin, din urmă cu câteva săptămâni, fuseserăm numai pe fugă și eram acum sleite de puteri.
De îndată ce ne treziserăm libere, o luaserăm glonț către nord, către frontieră, ferindu-ne să fim văzute. Mergeam cu un singur scop în minte: să
ne părăsim patria o dată pentru totdeauna.
87
Situația din Coreea de Nord se deteriorase atât de tare, încât hainele noastre făcute în China, chiar dacă modeste, ne-ar fi adus o întreagă avere în Coreea. Le vânduserăm, iar banii câștigați pe ele ne ajutaseră să avem ce mânca trei zile întregi. După aceea, cum nu mai aveam nimic de pierdut, ne îndreptaserăm spre frontieră.
Bâjbâind prin beznă, găsiserăm totuși cărarea care ducea la fluviul Tumen, de-acum bine cunoscut de noi. De data asta însă, norocul nu fusese de partea noastră.
În timp ce ne pregăteam să traversăm râul, apăruse un polițist de frontieră, care patrula pe mal. Sub escortă ne dusese la secția poliției de frontieră, ca să fim luate la întrebări, iar a doua zi fuseserăm transferate la o bază militară din apropiere, pentru și mai multe întrebări.
— Unde vă duceați, în China? întrebase soldatul”.
— Nu, aveam puțină treabă pe malul râului, atâta tot.
Îl mințeam și el nu crezuse o iotă din ce-i spusesem.
— Aveți bani la voi? De unde veniți? insistase el să afle.
