ceartă violentă, cu insulte și scatoalce rezervate nouă. Individul părea să-și dezlănțuie toată furia pe care o acumulase în timpul evadării noastre nereușite. A și lovit-o pe mama, apoi, cum i-ar fi făcut unui câine, a dat să-i înfășoare un lanț pe după gât, ca s-o împiedice să mai încerce să scape. Ah, ce-l mai uram pe acest tiran! Fratele lui, care se întorsese la ferma părintească, s-a băgat și el să apere onoarea familiei. A pus mâna pe-o coadă
de mătură și ne-a luat pe toate trei la bătaie. N-am putut face nimic altceva decât s-o încasăm.
Cinstit vorbind, n-ar fi trebuit să ne mai întoarcem, cu riscul de a fi arestate undeva pe câmpurile alea nesfârșite. De la fuga noastră eșuată, viața pe care o duceam la țară în China trecuse de la dificilă și-atât la un adevărat iad pe pământ. Familia de chinezi nu mai avea încredere în noi și ne suspecta că eram în stare să fugim iarăși, în orice moment. Neînțelegerile din primele luni s-au coborât până la nivelul ostilității fățișe. Iar „tatăl meu vitreg” din China îi cerea în continuare mamei să-i facă un băiat. În săptămânile următoare, ne-am tot gândit la cum încercaserăm să fugim și nu ne reușise și am regretat decizia de a ne întoarce. Am început să ne gândim la noi modalități de a ne lua tălpășița, fiindcă situația noastră acolo devenise de-a dreptul insuportabilă.
După două luni, lucrurile s-au schimbat încă o dată: într-o bună
dimineață, mama s-a apropiat de mine cu o figură tulburată și mi-a șoptit:
„Cred că sunt însărcinată”.
Eu am rămas încremenită. Escortată de „soțul” ei, a plecat la cel mai apropiat spital, ca să fie sigură. Când s-a întors la sfârșitul zilei, ne-a împărtășit vestea: „Chiar sunt însărcinată”.
Soarta noastră era pecetluită: nu mai puteam încerca să scăpăm de la fermă. Eram legate pentru totdeauna de barbarul de țăran.
72
Capitolul 9
Frățiorul meu
Mama, pur și simplu, nu știa ce să facă. Pentru prima oară în viață, mi-a mărturisit cele mai ascunse și mai sensibile gânduri ale ei. Aveam deja treisprezece ani și s-a gândit, probabil, că eram destul de mare ca să pricep grijile pe care și le făcea ea, ca adult. Pe de-o parte, se simțea ușurată, pentru că acel copil avea să ne asigure viitorul. Soțul ei s-ar mai fi domolit și familia lui ar fi început, în ceasul al doisprezecelea, să ne accepte. Poate c-am fi ajuns chiar să trăim acea zi, spera mama, când să căpătăm permisele de rezidență, de care aveam atâta disperată nevoie. Pe de altă parte, era tristă, pentru că nu-și dorise câtuși de puțin acel copil. Cum-necum, un lucru știa sigur: că urma să ducă sarcina până la capăt. Mi-a încredințat un secret:
„Demult de tot, cu mult înainte să te naști tu, m-am dus la un ghicitor. Exact asta mi-a prezis, c-o să am două fete și un băiat mai târziu”.
N-am zis nimic. Sarcina mamei a fost un punct de cotitură în viețile noastre, dar atunci nu-mi dădeam seama de amploarea urmărilor pe care ar fi putut să le aibă. Poate părea curios, dar în momentul acela nu m-a încercat nici urmă de emoție, nu mi-a trecut prin cap nimic legat de acel subiect. Am analizat situația obiectiv, gândindu-mă la singurul lucru care conta pentru mine la vremea respectivă: să supraviețuim. Ne aflam într-o situație extraordinar de vulnerabilă și nu mă lăsa inima să m-apuc de introspecții. Printre gândurile mele nu-și găsea locul dilema dacă era un lucru bun sau nu faptul că mama se pregătea să-i nască omului acela violent copilul. La nimic altceva nu mă gândeam decât la riscurile unei sarcini pentru mama mea și pentru noi, fetele ei. Mama era deja trecută de patruzeci de ani și era posibil ca sarcina ei să evolueze prost. Putea chiar să-și piardă
viața. Și, dacă apăreau complicații, de unde găseam noi asistență medicală
acolo, la naiba-n praznic? Ce s-ar fi ales de Keumsun și de mine, dacă ea murea cumva la naștere? Genul ăsta de întrebări îmi bântuiau prin minte.
Eram la fel de lipsită de orice emoție, cum e piatra.
73
Un alt risc mi se părea mai palpabil. Dacă se-ntâmpla să vină poliția, mama n-ar mai fi putut să fugă, să se ascundă în pădure cu noi, ca pân-atunci. Ar fi fost arestată, iar eu și Keumsun am fi rămas la bunul plac al țăranului. În ziua în care am aflat că urma să am un frățior sau o surioară, asemenea gânduri îmi ocupau mintea. Poate să pară egoist din partea mea, dar e dificil să simți compasiune, când ești obligat să lupți ca să
supraviețuiești tu însuți.
S-a dovedit că ghicitorul mamei avusese dreptate. Mama a născut un băiețel. Toată viața o să țin minte ziua venirii lui pe lume. Toți patru – mama, țăranul chinez, Keumsun și eu – eram acasă, când au apucat-o contracțiile.
Tatăl copilului a vrut s-o ducă pe mama la spitalul unde mai fuseseră
pentru control. Cu tot statutul nostru ilegal, mama n-avusese probleme, pentru că era un spital de țară, unde nu-ți cerea nimeni actele, atâta timp cât plăteai taxa de consultație. Dar, în ziua când avea să nască, mama nici n-a vrut s-audă să plece de-acasă. Spitalul era și prea departe. A insistat că se descurca și fără asistență medicală. Doar lucrase la spitalul din Eundeok și de multe ori îi asistase pe colegii de acolo, când era vorba de nașteri. Plus că
mai născuse de două ori și știa la ce să se aștepte.
Pe mine și pe Keumsun n-a reușit să ne liniștească, mai ales că nu era de față nici măcar o moașă, drept care trebuia s-o ajutăm chiar noi să aducă pe lume copilul.
Mama ne-a explicat cum trebuia să procedăm. Când a intrat în travaliu, eu m-am temut de ce era mai rău. Am dezinfectat foarfecă, turnând apă
fiartă peste ea, din ceainicul pus pe focul din bucătărie. Altă sursă de căldură
nu aveam în casă. Pe urmă, împreună cu Keumsun și cu „tatăl meu vitreg”, m-am lăsat cu toată greutatea peste pântecul mamei. Copilul nu mai ieșea, iar mama urla din toți bojocii. Tremuram toată de frică: mă temeam cu adevărat că mai avea puțin și murea.
La ultimul control pe care-l făcuse la spital, doctorii o preveniseră că era posibil ca poziția copilului să nu fi fost cea corectă. Dar mama, cu firea ei încăpățânată, o ținuse pe-a ei, că totul avea să se desfășoare cu bine. Până la urmă, copilul s-a ivit pe lume în poziția cea bună. Avea ditamai capul și 74
pielea teribil de zbârcită. Mama s-a înarmat cu foarfecă și, fără nici cea mai vagă ezitare, a tăiat cu mâna ei cordonul ombilical.
Bărbatul și-a luat copilul în brațe, fălos nevoie mare. În sfârșit, obținuse ce-și dorea, un urmaș. După tradiția chineză, plin de mândrie, a drapat ușile din față ale casei în roșu, ca să-i anunțe pe toți cei din vecinătate că i se născuse un copil. Și tot după tradiție, timp de o sută de zile, ca să fie protejați de spiritele rele și de boli, mama și copilul n-aveau voie să iasă din casă. Numai membrilor familiei le era îngăduit să-l vadă pe nou-născut în tot acest timp.
Starea de spirit din gospodărie a fost, pentru scurtă vreme după nașterea frățiorului meu, în mod evident mai relaxată. La început, copilul mi s-a părut urât ca noaptea, dar l-am îndrăgit foarte curând. Numele lui chinezesc, Chang Qian, însemna „luminozitate”.
În primele câteva zile, tatăl copilului a fost foarte bucuros și atât de mândru de fiul său mult așteptat. Până și bunică-sa îl găsea drăguț și a început să-i arate mamei, care încă era țintuită la pat, ceva ce s-ar fi putut numi bunătate. Eu și Keumsun am căpătat o brumă de speranță. Am crezut că eram pe punctul de a fi primite, propriu-zis, în familie. Viitorul ni se părea deja luminos.
Dintre noi toți din casă, eu am ajuns, până la urmă, să mă apropii cel mai mult de bebeluș. Asta pentru că, la venirea primăverii, mama n-a avut ce face și s-a întors la muncile câmpului, alături de Keumsun. Mie, fiind cea mai mică și mai firavă, îmi reveneau sarcinile să am grijă de bebeluș în timpul zilei și să pregătesc masa pentru cei care munceau la câmp. În fiecare dimineață, mă jucam cu cel mic, îl hrăneam și încercam să-l alin ori de câte ori plângea. Nu era deloc ușor, dar eu mă bucuram de o asemenea sarcină.
Și totuși, însemna că eram blocată în casă, câtă vreme prietenii mei se jucau afară, pe platoul din fața casei noastre. Uneori, mă simțeam sfâșiată
între dorința de a mă distra și datoria de bonă a copilului. Dar tot nu-mi părea rău. Iar dacă, printr-o minune, copilul se oprea din plâns și adormea, puteam să ies și să stau puțin cu prietenii mei afară. Nu foarte mult însă, pentru că înainte de amiază trebuia să pregătesc masa de prânz pentru toată familia, ținând și copilul sub atentă supraveghere. Uneori, simțeam că
75
nu mai puteam, la cât de multe aveam de făcut, dar nu pot să spun că asta mă supăra, fiindcă adevărul este că-mi adoram frățiorul… adică pe odrasla bărbatului pe care-l uram din tot sufletul.
* * *
Dar, vai! atmosfera pașnică din familie n-a durat prea mult. Certurile s-au reaprins, exact la fel cum aveau loc înainte să se nască băiețelul. „Tatăl meu vitreg” devenise iarăși prost-dispus, și-și vărsa nemulțumirile pe noi, care, totuși, nu făceam nimic, niciodată, care să-i provoace mânia. În realitate, cu părinții lui avea el ce-avea. Sperase că nașterea unui fiu avea să-l ajute să
