O să poți trăi în siguranță, să-ți trimiți fetele la școală”. ba chiar, să obții și un hukou.
Un hukou? Era posibil așa ceva? Hukou era un document care-ți conferea dreptul de rezidență permanentă în China, ceea ce ar fi însemnat că nu mai trebuia să trăim ascunse.
Am ascultat cu mai multă atenție.
— Mărită-te c-un chinez, i-a propus gazda noastră mamei. Știi cum e, n-arată ei a soți buni, dar au bani și or să se poarte bine cu tine.
Mama n-a zis nimic. Eu am rămas șocată. Am ascultat încă și mai atent.
Mama părea să se gândească serios la propunere, pe măsură ce conversația lor înainta. Gazda i-a spus mamei să nu se gândească prea mult, apoi s-a ridicat, ca să-i dea puțin timp de gândire, de una singură.
Mama se simțea puțin stânjenită, când ne-a prezentat opțiunile mie și lui Keumsun. Gândirea ei era pragmatică înainte de toate: ca să supraviețuim în această țară nouă pentru noi, trebuia ca ea să-și găsească o slujbă. Dar cum să fi reușit acest lucru, fără nici un fel de documente? Era prea riscant să
accepte să fie plătită la negru. Se gândea și că mai bine se mărita, fiindc-ar fi reușit, financiar vorbind, să le asigure o educație celor două fete ale ei. În China, la fel ca în Coreea de Nord, societatea încrunta din sprâncene dacă
auzea de vreo mamă care trăia și-și creștea copiii de una singură. Dacă
măritișul era condiția pentru a putea obține un permis de rezidență, atunci da, găsirea unui soț bun părea să fie soluția perfectă la toate problemele noastre.
La început, m-a lăsat oarecum descumpănită hotărârea mamei, dar am decis să-i respect intenția și să mă-ncred în judecata ei. Era datoria mea de fiică, și-apoi mama știa mai bine cum să procedeze în folosul nostru. Dac-am stat și m-am gândit, am ajuns și eu la concluzia că șansa noastră cea mai bună stătea în căsătoria mamei.
60
Astăzi, privind în urmă, pot să spun că dorința mamei de a-și găsi un soț
chinez mi s-a părut o decizie greu de înțeles, dar eram disperate. Voiam să
fim în siguranță cu orice preț. Ni se părea că în China eram urmărite în orice moment. Cum să fi părăsit acea țară atât de mare, fără ajutor? Soluția propusă de „salvatoarea” noastră mi s-a părut și mie singura opțiune posibilă. Ori se căsătorea mama, ori eram arestate și repatriate în Coreea de Nord, unde puteam să ne așteptăm la închisoare sau chiar la ceva mai rău.
Și-apoi, această chinezoaică ne primise-n casa ei și părea atât de drăguță și de serviabilă – ba ne mai și promisese un bărbat amabil și îndatoritor. Ce aveam de pierdut?
De îndată ce-a primit asentimentul mamei, îngerul nostru păzitor s-a și pus pe treabă. A dat o mulțime de telefoane. Uneori vorbea în coreeană, și atunci eu încercam să ghicesc despre ce putea fi vorba. De cele mai multe ori, vorbea în chineză și nu mai înțelegeam nimic din ce spunea. În tot cazul, plină de entuziasm, s-a interesat despre fiecare potențial pretendent. Tot ascultând-o cum vorbea la telefon, mă-ntrebam în sinea mea: „Oare chiar așa crede că o să ne găsească un bărbat?” Crezusem că avea de gând să-și întrebe prietenii, chiar și vecinii. Ea, în schimb, s-ar fi zis c-avea o întreagă
„rețea” și multă experiență de pețitoare. Oare chiar existau atâția bărbați chinezi în căutarea unor neveste nord-coreene?
În dimineața aceea, gazda noastră s-a tot agitat de colo-colo și, după
numai câteva ore, a început să-i sune telefonul. Pe urmă iar a sunat.
Lucrurile păreau să se miște mult mai repede față de cum ne-nchipuiserăm noi, dar „salvatoarea noastră generoasă” nu ne-a dat niciun fel de amănunte despre ce anume vorbea la telefon.
A treia zi dimineață, doi bărbați cu înfățișări sinistre, arși de soare, s-au ivit la ușa casei în care stăteam. Unul avea o arsură mare pe tâmpla stângă, unde nu-i mai creștea părul.
„Cât de hidoși sunt amândoi!” m-am gândit eu înfricoșată, când i-am văzut proțăpiți acolo, în fața gazdei noastre, într-un colț al bucătăriei.
61
Am încercat să-i ascult cu discreție, dar în zadar. Vorbeau în chineză și nu pricepeam o iotă din ce-și spuneau.
La un moment dat, cel mai urât dintre cei doi a scos un teanc de bani foarte soioși, a numărat douăzeci de bancnote a câte o sută de yuani și le-a întins gazdei noastre.
Femeia a venit să ne ia pe noi, spunându-ne să ne luăm boarfele și s-o urmăm.
— Omul ăsta vrea un fiu, i-a explicat mamei.
În prima clipă, n-am înțeles că tocmai fuseserăm vândute pe două mii de yuani.
62
Capitolul 8
Am fost vândute
Câteva luni mai târziu
N-ar fi trebuit să venim în China. De trei ore, eu, mama și Keumsun mergeam prin beznă, pe un drum de țară chinezesc, doar – doar ajungeam la vreo stație de autobuz. Fugeam… Îl părăseam pe sălbaticul de bărbat care ne ținea prizoniere. Mama luase hotărârea să fugim într-o seară, după o ceartă mai înfierbântată ca de obicei cu „soțul ei chinez”.
— Vreau să-mi dăruiască un fiu, îi spusese individul femeii de la care ne cumpărase.
Luni de zile o hărțuise pe mama cu această pretenție. În seara cu pricina, mama răbufnise, fiindcă nu mai rezista:
— Sunt prea bătrână să mai rămân însărcinată. Lasă-ne să plecăm, îl implorase.
— Două mii de yuani am plătit pe tine. Dă-mi banii înapoi, dacă nu vrei!
zbierase el la ea.
Din prima zi, îl detestasem pe omul ăla. Era trecut bine de patruzeci de ani, dar eu, care eram o biată fetiță, știam deja mai multă carte decât el. Nu era în stare nici măcar propriul nume să și-l scrie. Când era vorba să
