ne-apropiem și a zis ceva într-o limbă pe care n-am înțeles-o. Am intrat în panică. Dacă ne dădea pe mâna autorităților? Am luat-o din loc imediat și 56
ne-am îndreptat spre pădure, fără s-avem habar încotro mergeam. Singurul nostru obiectiv era să ne-ndepărtăm cât mai mult cu putință de frontieră.
După ce am alergat o bună vreme, am ajuns într-un loc uitat de lume, unde era o liniște desăvârșită. Mi-era cumplit de frig în hainele care îmi înghețaseră bocnă. Așa că ne-am oprit acolo. Bărbatul care ne-nsoțise peste râu a făcut un foc mic lângă care m-am prăbușit epuizată. Ce bine era la căldura lui, chiar și așa, puțină! După o noapte atât de tumultuoasă, era o adevărată binecuvântare dacă reușeam să dorm puțin.
După-amiază, ne-am trezit și am plecat iar la drum, tot fără să știm încotro mergeam. Prioritatea era să găsim ceva de mâncare. Ne chinuia foamea. La căderea nopții următoare, tot nu găsiserăm nimic. Evadaserăm în China, ca să găsim de mâncare, și uite că și aici era la fel – n-avem ce mânca.
În disperare de cauză, mama și-a luat inima-n dinți și a bătut la ușa unei case de la marginea unui sătuc. Minune după minune: o femeie ne-a deschis și ne-a dat ceva de băut… și mai vorbea și coreeană! Din câte am înțeles, în acea regiune de frontieră o mare parte a populației, la origini, era formată
din coreeni. Ajunseserăm la casa primarului din acel sătuc, un om binevoitor, care ne-a primit și ne-a ospătat cu orez, colțunași cu supă și niște tofu uscat mai mult decât delicios. Ce le rămăsese și lor de la masa festivă de Anul Nou chinezesc. Primarul nu numai că s-a dovedit prietenos, dar ne-a și avertizat: „Mâncați tot, sau cât puteți, apoi duceți-vă înapoi în Coreea de Nord. Nu e sigur aici pentru oameni ca voi. O să fiți arestați”.
Nu l-am ascultat. Să ne-ntoarcem în Coreea de Nord – nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am petrecut acea noaptea într-un șantier de construcții din sătuc.
A doua zi dimineață, la crăpatul zorilor, m-a trezit gălăgia din jurul meu.
Tatăl fetiței mi-a explicat că niște oameni din satul vecin tocmai veniseră să
discute cu mama. Vorbeau între ei foarte zgomotos. Nu-mi plăcea deloc ce se-ntâmpla. Dintr-odată, mama s-a întors către mine și m-a privit fix în ochi.
— Oamenii ăștia cunosc o familie care vrea să adopte un copil, mi-a spus ea în șoaptă.
Nici n-am înțeles ce-mi spunea de fapt.
57
— Dacă vrei să te duci cu ei, poți să… a mai zis mama, cu vocea gâtuită.
Mie a început să mi se-nvârtă capul. Mama a încercat să mă convingă:
— Cu siguranță c-ai duce o viață mai bună cu ei decât cu mine. Nu prea mai am cu ce și cum să am grijă de tine.
Când am auzit-o, aproape am leșinat. Sigur c-aș fi ascultat-o dacă n-aveam de ales, dar simplul fapt c-o auzeam spunându-mi așa ceva îmi sfâșia inima – parcă m-anunța ea, cu gura ei, că era gata să mă părăsească.
Spre norocul meu, sătenii au aflat că împlinisem deja doisprezece ani, chiar dacă nu-i arătam. Deci, eram prea mare pentru familia respectivă, așa c-a trebuit să rămân alături de mama și de Keumsun.
Chiar și așa, situația noastră de-acum era la fel de proastă pe cât fusese și cea de la Rajin-Sonbong. Ceva mai târziu, în aceeași zi, bărbatul și fetița care fugiseră odată cu noi din Coreea de Nord ne-au părăsit și s-au dus acasă la părinții lui. Am rămas doar noi trei, singure. Ne gândiserăm că nu trebuia decât să trecem frontiera și toate s-ar fi aranjat pentru noi, ca prin minune.
De fapt, ne era mai rău ca la noi acasă, pentru că aici trebuia să trăim ascunse și riscam în orice moment să fim prinse de poliție și arestate.
Adevărul era că Beijingul semnase un acord cu aliatul său, Kim Jong-Il, prin care China se obliga să trimită înapoi pe oricine încerca să evadeze din Coreea de Nord. Consecința este că, și acum, zeci de mii de nord-coreeni trăiesc în ascunzători pe teritoriul chinez, de teamă c-ar putea fi prinși de poliție în orice moment. Până în ziua de astăzi, autoritățile chineze au ignorat orice solicitare a Coreei de Sud și a organizațiilor neguvernamentale.
Când am ajuns noi în China, nu aveam un acoperiș deasupra capului, nici mâncare, și ne era teamă ca nu cumva să fim denunțate de localnici.
Cât de mult puteam să rezistăm așa? mă-ntrebam, în acea primă zi petrecută-n China, încercând s-adorm la marginea unui câmp de orez. Dintr-odată, mi s-a părut că se apropiase cineva și am deschis ochii. Am văzut un bărbat, care se oprise chiar lângă mine și mă privea de sus. Am sărit în picioare, la fel ca mama și Keumsun. Am văzut și o femeie pe bicicletă.
— Nu vă temeți, ne-a spus aceasta în coreeană. Vă pot ajuta.
Noi am fugit din instinct și ne-am ascuns într-o fermă pustie. Dar femeia s-a ținut după noi.
58
— Vă jur că vreau să v-ajut! Veniți cu mine!
Părea destul de simpatică. Și nici n-aveam de pierdut mare lucru, așa c-am urmat-o. Când am ajuns acasă la ea, ne-am trezit că luam parte la o sărbătoare: soacra femeii împlinea optzeci de ani. Cum erau toate murdare pe noi, ne-am simțit stânjenite. Femeia ne-a găsit niște haine noi, curate, apoi ne-a urcat într-un taxi care ne-a dus până într-un alt sat, unde totul ni s-a părut necunoscut.
Am tremurat tot drumul până acolo. Dar, odată ajunse în acel sat, am fost duse într-o căsuță și am primit hrană pentru trei zile, din partea îngerului nostru păzitor. Am început să-mi recapăt forțele. Ce bine era să-mi fie cald!
Stăteam într-o casă de țară, cu gratii de fier la ferestre. Am aflat că eram în mijlocul târgului Hunchun, unul dintre orășelele importante care se-ntind de-a lungul graniței cu Coreea de Nord, situate nu departe de fluviul Tumen.
În fața casei nu exista grădină, în schimb era o cocină, în care grohăiau întruna și se tăvăleau în noroi câțiva porci. Casa propriu-zisă avea doar două
camere, în cea mai mică dintre ele stăteau cei doi copii ai salvatoarei noastre, de care avea mare grijă. În camera cea mare, dormeam pe saltele întinse direct pe podea restul de cinci inși – mama, eu și Keumsun, plus femeia care avea grijă de noi și soțul ei.
Mare noroc avuseserăm – femeia părea foarte generoasă. După
întâlnirea cu ea, simțeam și eu că mi se mai ridică moralul. Mă gândeam cu neliniște la ce avea să ne aducă viitorul, așa că-mi puneam în ea speranțele c-ar fi putut să ne salveze, în răstimp de numai câteva zile, realizasem că
viața era primejdioasă în China pentru niște refugiați ca noi, care trăiau ascunși. Dacă n-ar fi fost gazda noastră, am fi trăit expuse tuturor primejdiilor, dintre care cea mai mare era să fim arestate. Mai mult decât atât, nu puteam risca să trec dincolo de peretele care ne despărțea de cocina porcilor. După acest perete se afla strada, unde riscam să fim denunțate. Așa că ne cuibăream în siguranță dincoace de peretele protector.
Numai că n-a trecut mult și am început să mă plictisesc, fără nimic de făcut și neputând juca nici un joc. Tot ce puteam face, ca să-mi ocup timpul, era să
stau cu ochii pe porcii care se tăvăleau în noroi. Măcar ei nu-și făceau aceleași griji ca și mine.
59
Încetul cu încetul, femeia-gazdă ne-a câștigat încrederea. Ea și mama s-au împrietenit. Vorbeau de zor în camera cea mare, iar eu le ascultam pe-ascuns.
— Știu cum să v-asigur viitorul, i-a spus femeia mamei, într-o dimineață.
