Așteaptă-ne în fața gării. Trecem mereu pe-acolo.
Trenul s-a urnit și am plecat de acolo cum venisem, de una singură. Chiar și-n ziua de astăzi mă bântuie această amintire. N-am mai auzit nimic, de-atunci pân-acum, nici despre mătușa mea, nici despre ceilalți membri ai familiei. Oare ea mai trăiește? Tot la Chongjin? Sau poate a murit de foame între timp? Sentimentul vinovăției mă urmărește peste tot unde merg.
Spunându-i că putea oricând să ni se alăture la Rajin, îi făcusem promisiunea implicită că putea să conteze pe noi. Dar dacă venise și ne așteptase în fața gării, descoperind, până la urmă, că nu mai eram acolo? Niciodată nu voi ști, pentru că, la numai o lună după aceea, mama, eu și Keumsun am părăsit Rajinul pentru totdeauna.
Când eu am ajuns înapoi la Rajin, mama și-a dat seama că nu mai exista un viitor pentru noi trei în țara noastră. Primul ger al iernii își arăta deja colții. În scurtă vreme, avea să fie mult prea frig pentru a mai putea supraviețui pe străzi. Dar același frig ne oferea o nouă posibilitate: fluviul Tumen avea să înghețe bocnă, iar pe gheața suficient de solidă era ușor de traversat.
53
Capitolul 7
Exilul
În acea noapte geroasă, o lumină palidă plutea pe deasupra copacilor. De pe vârful dealului se ridica în aer un firicel de fum, care se destrăma pe fundalul întunecat al cerului. Ne-am apropiat de sursa fumului, pentru că
simțeam nevoia de puțină căldură. Am mers prin pădure către licărul acelui foc misterios. Era câinos de frig, iar vântul puternic de februarie parcă mă
plesnea peste față. În jurul acelei flăcărui, am reușit să distingem două
siluete ghemuite – un bărbat și o fetiță. Văzându-i cât de disperați arătau, m-am gândit că poate încercau să facă același lucru ca și noi – să fugă din țară. Mama s-a apropiat de ei, a intrat în vorbă cu bărbatul și mi-a confirmat exact ce bănuisem. În aceeași noapte ca și noi, împreună cu fiica lui, care era chiar mai mică decât mine, bărbatul acela plănuia să riște totul, ca să
evadeze din Coreea de Nord.
— Gheața e destul de tare, ne-a spus el. Am văzut oameni trecând peste ea.
În sfârșit, vești bune și pentru noi.
— Dar mai bine așteptăm până spre dimineață, ne-a sfătuit. Atunci, gardienii patrulează mai rar.
Eram aproape de vârful unui deal, de unde se vedea foarte bine fluviul Tumen. Era locul perfect din care să ținem sub observație mersul încolo și-ncoace al paznicilor de frontieră. Chiar în fața noastră, undeva în beznă, se întindea China. Ultima șansă pentru noi toți. Ultimul obstacol – să traversăm fluviul înghețat, pe malul căruia patrulau soldați înarmați cu mitraliere, instruiți să tragă fără somație în orice mișca. Ore întregi s-au scurs. Eram tot mai neliniștită. Îmi aminteam că ultima oară dăduserăm greș. Dar dacă de data asta ne-mpușcau soldații?
54
După vreo cinci ore, pe malurile râului domnea o liniște ca de mormânt.
Nu se vedea țipenie de om. Pentru noi, era momentul s-o luăm din loc. În tăcere deplină, am început să coborâm spre poalele dealului, prin pădure către Tumenul înghețat. Gardienii parcă intraseră în pământ. Bărbatul a încercat gheața cu piciorul, ca să fie sigur că era destul de tare. Părea solidă
și avea o pojghiță de zăpadă proaspăt căzută deasupra. Din precauție, am luat-o în șir indian, la câțiva metri unul în spatele celuilalt, ca să ne distribuim greutatea pe gheață cât mai uniform. În fruntea șirului a pornit mama, urmată de Keumsun, apoi bărbatul și fetița lui. În cele din urmă, și eu m-am aventurat. Eram ultima și n-am îndrăznit să mă uit înapoi. Știam că, din spatele meu, noaptea de culoarea cernelii se-ntindea după mine, ca și cum ar fi vrut să mă smulgă din grup. Îmi închipuiam că vreun paznic de frontieră putea să se ivească în orice moment și să-nceapă să tragă înspre noi. Nu aveam de traversat decât o sută de metri, dar tot mi s-a părut că
durează o veșnicie. Ce se-ntâmpla, dacă eu, dintre toți, nu reușeam s-ajung pe malul chinezesc? Îmi bătea inima nebunește și am început să merg mai repede. Brusc, mi-am pierdut echilibrul. Am căzut de mai multe ori pe acei câțiva metri de gheață. Drept urmare am lăsat-o cu toții mai ușor, am început să înaintăm ca broasca țestoasă, mult mai încet față de cum plănuiserăm. Parcă și o geană de lumină dădea să se arate. Era clar, trebuia să ne grăbim. Doar câțiva metri mai aveam de parcurs. I-am prins pe ceilalți din urmă, crezând că asta era, gata, ne aflam în siguranță.
De fapt, ajunseserăm doar pe o insuliță de pe fluviu. Mai aveam de parcurs câțiva metri buni până pe malul chinezesc, iar în acea porțiune gheața părea mai puțin solidă.
Ne-am aranjat într-o altă ordine. Fetița cea mică – și cea mai ușoară –
pornea prima, iar eu o urmam. Am văzut-o apropiindu-se de malul propriu-zis, parcă timidă. Când s-ajungă, am auzit dintr-odată un zgomot puternic de gheață care crăpa. Fetița s-a scufundat prin ea, chiar în fața ochilor mei. Apa i-a ajuns până la genunchi. A început să țipe. Noi am intrat în panică și ne-am retras pe insuliță.
— Ai dat cu picioarele de pământ? a vrut să știe tatăl ei.
— Da, i-a răspuns ea, cu o voce înspăimântată.
55
Așa că, fără să mai băgăm în seamă frigul, am luat-o cu toții prin apa foarte rece. Simțeam o durere groaznică la picioare. Am înaintat… cei câțiva metri, până când am călcat, în cele din urmă, pe pământ chinezesc.
În sfârșit, reușiserăm.
Ne-am oprit să ne tragem sufletul, dar hainele ude începuseră deja să
înghețe.
Câteva momente, atât ne-am îngăduit să ne odihnim, și iar ne-a cuprins frica. Trebuia să ne îndepărtăm de râu cât de mult puteam, pentru că dacă
ne găseau polițiștii de frontieră chinezi ne-ar fi trimis înapoi în Coreea de Nord. Nici nu voiam să mă gândesc ce pedepse cumplite am fi primit dacă
ne-am fi întors în Coreea de Nord. Așa că n-aveam de zăbovit nici măcar un minut. Aveam în față lanuri de grâu care se-ntindeau cât vedeai cu ochii.
Trebuia să le străbatem cât mai repede cu putință, ca să ajungem la pădurea care se vedea pe dealurile din depărtare. Dar mie-mi înțepenise piciorul de frig și nu puteam s-alerg. Folosindu-mi toate puterile, am încercat să țin pasul cu mama. Ce departe păreau dealurile! În cele din urmă, după vreo zece minute, am ajuns. Eu m-am prăbușit la pământ, în spatele copacilor, și am văzut cerul care deja se luminase. Și soarele s-a ivit. Era cea dintâi dimineață pe care o trăiam în afara țării mele de baștină.
Primii zori ai noii mele vieți.
Oare cum aveau să ne trateze chinezii? Nu știam nimic despre țara lor.
Din ascunzișul copacilor, am privit peisajul. Pe drumul care se-ntindea mai jos de noi, am observat câțiva bărbați și femei pe biciclete. Mai mult ca sigur se duceau la muncă. Era pentru prima oară când vedeam chinezi. De cealaltă
parte a drumului am zărit niște căsuțe cu grădini. Asta părea să confirme ce ne spuseseră vecinii – China era o țară bogată. În Coreea de Nord, rar se-ntâmpla să aibă cineva o casă – oamenii locuiau, de regulă, în blocuri cu apartamente. Mi se părea și stranie și fascinantă lumea cea nouă din fața ochilor mei. În copilărie, nici nu visasem vreodată c-aș fi putut într-o bună zi să-mi părăsesc țara.
Brusc, în fața noastră s-a ivit un bărbat pe o bicicletă. Ne-a făcut semn să
