semneze ceva, punea doar un X.
Țin minte și acum foarte bine prima zi din viața noastră cea nouă, lângă
acel bărbat. Am părăsit-o pe așa-zisa noastră „salvatoare” și ne-am îndreptat către un teritoriu necunoscut. Pentru că femeia nu-și bătuse capul nici măcar să ne spună căruia dintre cei doi bădărani din bucătăria ei ne vânduse, a durat o vreme până când ne-am obișnuit cu ideea că acela urma să fie noul bărbat din viețile noastre, noul meu „tată”. Nici măcar nu știu dacă „salvatoarea” și-a luat rămas-bun de la noi.
63
Am plecat de la ea de-acasă în urma celor doi bărbați, care mergeau în fața noastră. N-am schimbat cu ei nici măcar o vorbă. Numai când am ajuns într-un autobuz care mergea într-o direcție necunoscută și am rămas doar cu unul dintre cei doi, am început să înțelegem și noi în ce situație ne aflam.
Celălalt bărbat era un simplu prieten al celui cu banii, care venise doar ca să
fie de față la vânzare-cumpărare.
Noul „soț” al mamei nu era foarte înalt, cu siguranță n-avea nici măcar 1, 65 m, în schimb avea un burdihan umflat, proțăpit pe două picioare ca niște bețe. Avea o față pătrățoasă, mare și teșită – nimic nu era fermecător la el.
Mie-mi dădea senzația că nu era nici foarte sigur pe el sau, cel puțin, că era cam timid. Parc-ar fi vrut să-mi spună câte ceva, dar apoi se răzgândea, ca și cum ar fi fost incapabil să comunice. La fel de adevărat este că nici noi nu vorbeam chinezește.
Autobuzul ne hurduca în toate direcțiile pe un drum de țară, fără ca vreuna dintre noi să scoată vreo vorbă. Am ajuns într-un orășel în care ne-am dat jos. În aceeași autogară bărbatul ne-a condus la alt autobuz, în care ne-am urcat și am plecat mai departe, tot fără să avem habar încotro ne îndreptam. O tot ținusem așa, cu autobuzul, de aproape patru ore. În cele din urmă, am ajuns la Sukhyun-Jin, tot un orășel din provincia Jilin.
Când am ajuns acolo, ne aștepta o ditamai surpriza: mai bine zis, ne aștepta un bou mic și murdar, înhămat la o căruță amărâtă. Îngrozită am rămas când mi-am dat seama că eram undeva la țară, în China. Și când mă
gândeam că femeia-i promisese mamei un soț de condiție bună, undeva la oraș.
Am luat-o la pas de broască-țestoasă, nu alta, pe un șleau plin de noroaie, cu acea căruță nenorocită, până am ajuns într-un sat de doi bani, zis Yang Chang Chon. Cu privirile-n pământ am parcurs ulița principală, simțind cum ochii curioși ai sătenilor ne măsurau din cap până-n picioare. Am observat totuși noul peisaj, inclusiv casele care aveau să devină, cât de curând, peisajul obișnuit al vieții mele de fiecare zi.
De la celălalt capăt al satului, drumul o lua pe deal în sus și, tocmai când se înnopta, ne-am dat și noi jos din căruță în fața unui bordei care arăta ca vai de el – noul nostru cămin. Acoperișul bordeiului era din paie; pereții erau 64
făcuți din împletitură de nuiele și tencuială, pe postament de chirpici. Era deja întuneric, iar vremea fusese oricum foarte mohorâtă în ziua respectivă, ceea ce nu făcea decât să-mi justifice sentimentele negative pe care le aveam deja despre locul acela. Bine mai ajunsesem, condamnată să trăiesc într-un fund de țară. Unde mai pui, că auzisem despre China c-ar fi o țară a bunăstării. Până și vechiul nostru apartament de la Eundeok fusese mai breaz decât ce vedeam în fața ochilor.
Încă din prima noapte, am înțeles că nu eram binevenite în acea familie și că viața nu avea să ne fie deloc ușoară – nici o legătură cu închipuirile naive de confort și siguranță care ne trecuseră inițial prin minte. Am aflat că
bărbatul încă locuia cu părinții lui bătrâni, al căror cuvânt era lege în casă, în acord cu tradiția confucianistă. Era cel de-al treilea fiu într-o familie de țărani cu șase copii. Cei patru frați ai lui și singura soră plecaseră să locuiască
într-un oraș mare, în schimb el rămăsese acolo, la țară. Fusese căsătorit mai demult, dar nevasta-l părăsise. Nu ne-a spus motivul, dar după felul în care ne trata pe noi, cred că mi-am făcut o idee.
După ce am ajuns la ceea ce-ar fi vrut să fie „ferma” lui, am văzut că noul meu „tată” locuia nu numai cu părinții, dar și cu nepotul și nepoata lui. Cei doi erau îmbrăcați în haine murdare, iar băiatul mai mergea și șchiop –
adăugând un aer apăsător la atmosfera deprimantă din acea gospodărie.
Mama bătrână a bărbatului nu era deloc fericită că se pricopsise cu o străină pe post de fiică. De la bun început, ne-a dat de înțeles că nu eram decât niște tolerate în acea gospodărie și că era bine s-ascultăm tot ce spunea ea. În prima noapte, ne-a lăsat să dormim în grajdul alăturat bordeiului. Înainte să ne culcăm, ne-a dat să mâncăm niște feluri chinezești care musteau de grăsime. Fără să scot o vorbă, la lumina chioară, m-am forțat să-mi ascund sila cumplită pe care mi-o provoca mâncarea grasă și greu de digerat. Ah, cât de mult îmi lipsea mâncarea coreeană, mai cu seamă kimchi. Viața de acolo era deja un calvar.
Încă de-a doua zi, bănuielile ni s-au adeverit: nu eram decât niște corpuri, trei la număr, aduse acolo ca să trudească pe câmpuri în fiecare zi, sub 65
atenta supraveghere a mamei bătrâne a țăranului. Dis-de-dimineață, din prima zi, am și fost puse la muncă, la smuls de buruieni și plantat de orez, cartofi și fasole.
În primele trei săptămâni, am încercat să ne facem utile și-atât, străduindu-ne să muncim cât mai bine la câmp. Eram dezamăgite că
nimeriserăm într-o zonă chiar atât de înapoiată și deprimantă, dar nu aveam de ales. Era singurul mod în care ne puteam îmbunătăți condițiile de trai, singurul mod în care puteam scăpa de cerșit și de riscul de-a fi arestate pe străzi. Așa că făceam tot ce ne stătea în putință ca să ne integrăm în acea familie și să ajungem, dacă se putea, la o reciprocă înțelegere cu bărbatul care ne cumpărase. La început, și el a căutat să facă la fel. A încercat să ne apere în fața mamei arțăgoase. Ni s-a dat voie să umblăm pe unde voiam prin casă, iar noi trei – și cu el patru – puteam să dormim într-una din cele trei camere, în timp ce părinții bărbatului dormeau în camera cea mai îndepărtată de-a noastră. În schimb, ori de câte ori frații lui se-ntorceau acasă, n-aveam ce face și ne-ntorceam în grajd. Prioritate aveau membrii familiei, din care noi, bineînțeles, nu făceam parte.
Casa era mizeră și dărăpănată. Avea un sistem de încălzire care aducea, oarecum, cu ondol-ul folosit în Coreea, dar care folosea lemn de foc – atât era de străvechi, încât ai fi putut crede că provenea dintr-un secol îndepărtat. Mai întâi, trebuia să încălzim sistemul însuși de încălzire, folosind foc de la bucătărie, altfel singura sursă de căldură din casă. Și, de vreme ce pereții erau spuziți cu găuri care lăsau să pătrundă frigul de afară, iarna înghețai înăuntru – o iarnă care acolo, în acea regiune de nord-est a Chinei, nu era cu nimic mai bună decât iernile noastre din Coreea de Nord. Zăpada nu cădea foarte frecvent, dar dacă ningea, pământul rămânea alb săptămâni la rând.
Mama cea bătrână era dușmanca noastră, clar: făcea din ce în ce mai multe comentarii batjocoritoare despre noi și ne impunea corvezi și pedepse de multe ori absurde. Pentru ea, nu eram decât niște sclave și ne trata de parc-ar fi fost o mare onoare simplul fapt că trăiam sub același acoperiș cu ea. Într-o zi, a trasat o linie pe jos, în apropierea intrării, peste care noi, coreencele, n-aveam voie să trecem. O asemenea regulă nouă și arbitrară
66
însemna că trebuia să ocolim toată casa, până ajungeam în spate, ori de câte ori voiam să ieșim. Era felul ei de-a ne face să înțelegem că aveam un statut inferior.
Bărbatul a început și el să ne impună tot felul de restricții, uitându-și repede propriile eforturi din primele câteva săptămâni, de a ne veni în ajutor. De pildă, într-o seară, după o zi lungă de trudit la câmp, nici n-a vrut să ne lase să dăm drumul la televizor ca să urmărim o emisiune, pe motiv că-l puneam pe el să plătească mai mult pentru curentul electric. De multe ori, după cină, mai încercam și noi să ne impunem și dădeam drumul, fără să-l mai întrebăm, la televizorul vechi. Era singurul moment în care puteam să ne odihnim și să ne distrăm, după o zi lungă de salahorie. Ca răspuns, el se ridică și-l stingea. „O să consumați electricitatea dacă vă uitați la televizor atât de mult!”, ne spunea, fără urmă de ironie.
După câteva luni, învățaserăm și noi puțină chineză, drept care-i răspundeam una-două. Dar asta însemna că ne certam rău de tot cu el aproape în fiecare zi și că atmosfera nu mai avea mult până să devină
absolut insuportabilă.
Din fericire, nepoții „tatălui” meu vitreg se purtau frumos cu mine și Keumsun. Chiar dacă ne despărțea o barieră lingvistică, ne-am împrietenit rapid. Mai întâi, am început să ne jucăm de-a v-ați ascunselea pe tăpșanul din fața bordeiului. Ei m-au învățat un joc denumit jianzi, sau hacky sack6
chinezesc, care mi-a plăcut imediat. Cu picioarele, jonglam cu o mingiucă de plută, decorată cu pene. Ore-ntregi eram în stare să joc pe pământul acela noroios, cu noii mei prieteni, ori de câte ori nu trebuia să muncesc la câmp.
* * *
Pământul familiei de chinezi era situat pe un promontoriu, de unde aveam o vedere perfectă peste drumul de mai jos. Dac-ar fi venit vreo mașină de poliție dinspre Yang Chang Chon, am fi zărit-o de departe și 6 Este un fel de fotbal pe loc; ideea e să faci cât mai multe pase, fără ca mingea să
cadă pe jos (n. red.).
67
vecinii ar fi avut și ei timp suficient să ne avertizeze că se apropia. Cert este că toată lumea din sat știa de unde proveneam și căuta să ne protejeze. De îndată ce vreun vecin ne punea în gardă, uneori și prin telefon, ieșeam prin spatele casei și mergeam să ne ascundem în pădure. De multe ori, ni se întâmpla să dormim într-o cabană peste noapte, chiar două nopți, până când se linișteau lucrurile și ne puteam întoarce la „fermă”. N-aveam ce face, încă
locuiam acolo ilegal.
