câștige pentru el însuși moștenirea întregii familii. Dar fratele lui mai mic n-avea de gând să accepte înfrângerea chiar așa de ușor. Încă de la nașterea micuțului Chang Qing, fratele mai mic al „tatălui meu vitreg” se mutase înapoi în casa de la „fermă”. Era hotărât să-și împiedice fratele mai mare să
pretindă moștenirea familiei. Acest frate simțise primejdia: bebelușul îi amenința lui partea de moștenire. Așa încât luase hotărârea de a se întoarce la proprietatea familiei, ca să le demonstreze părinților săi ce însemna
„pietatea filială”, deși el, bineînțeles, nu avea decât un singur lucru în minte: să-și asigure moștenirea. Care era de altfel sărăcăcioasă, dar tot mai bine decât nimic.
Eu remarcasem că toți membrii acelei familii erau egoiști peste măsură.
Fiecare, de la bunică până la fiii ei, nu se gândea la nimic altceva decât la propriile interese, personale și materiale. Nu exista solidaritate în familia lor, nu exista expresia vreunui sentiment adevărat.
În tot cazul, tatăl băiețelului trebuia să se lupte ca să-și păstreze noul statut pe care-l căpătase în propria familie. Părinții lui nu s-au lăsat intimidați de mutrișoara zâmbitoare a frățiorului meu. Bunica părea să aibă
o coardă sensibilă când venea vorba despre nepotul ei, dar asta, bineînțeles, nu schimba cu nimic atitudinea patriarhală din acea regiune chineză rurală.
Totuși, soțul mamei mele avea speranțe mari și multă îndrăzneală. N-a trecut mult după nașterea lui Chang Qing și i-a cerut mamei lui bani cu care să-i asigure băiatului o educație potrivită. A cerut ca și cum ar fi fost prima tranșă din banii pe care urma să-i moștenească. Dar maică-sa l-a refuzat fără
să clipească.
76
— De ce să plătesc eu pentru școala băiatului tău? i-a întors-o. Copilul tău, responsabilitatea ta!
La care el a dat pe dinafară de furie și a declarat:
— Dacă nu recunoști că ți-e nepot, nu mai e nici fiul meu și n-am de ce să-i port de grijă!
Și, spre groaza noastră, a tuturor, a luat copilul cu amândouă mâinile, l-a scos din casă și l-a dus afară, în căruță, punându-l în pericol. Era iarnă și cumplit de frig. M-am oripilat. Cum putea omul ăla să se poarte într-un asemenea hal cu propriul copil? Incidentul mi-a reamintit ce fire îngrozitoare avea acest bărbat. Nu se gândea la nimeni altcineva decât la el însuși.
Singurul motiv pentru care-și dorise un fiu, de la bun început, fusese ca să
pună mâna pe averea familiei. Nu-și iubea copilul absolut deloc.
Din acea zi, am început să-mi fac întruna griji pentru soarta frățiorului meu. Cum ar fi putut să-nvețe și el carte, cu un asemenea tată? Voiam să-l apăr cumva, mă simțeam responsabilă față de el, ca soră mai mare. Deși sunt mulți ani de când nu l-am mai văzut, n-o să-l uit niciodată.
După câteva luni, atmosfera din acea casă devenise încă și mai rea din cauza certurilor constante dintre „tatăl meu vitreg” și părinții lui. Mama, eu și Keumsun trebuia să facem curățenie în urma lor, fără să scoatem o vorbă
de nemulțumire. N-aveam de ales. Odată cu venirea pe lume a bebelușului, încercarea de a fugi de-acolo nu mai era o soluție pe care s-o avem în vedere. Mama nu-și dorise acel copil inițial, dar când ia o hotărâre-n viață, se ține de ea până la capăt. Așa că trebuia să facem tot posibilul să ne integrăm în acea familie, cel puțin deocamdată.
Și-apoi, cel puțin la „fermă” aveam ce mânca. Mai bine să trăim nefericite în China, decât să trăim cu spectrul morții de foame în Coreea de Nord.
Noua noastră familie de țărani era săracă, dar avea ce să mănânce, și încă pe săturate, în fiecare zi. Încetul cu încetul, s-a conturat o rutină zilnică.
Încercam să ne vedem de-ale noastre și să nu le stăm în cale celorlalți membri ai familiei. În fiecare seară, ne cuibăream toate trei una-ntr-alta în camera de zi și ne uitam la televizor. Ajunsesem să vorbesc mai bine limba chineză. Tuturor parcă ni se mai luminase orizontul. Pe urmă, nopțile adormeam împăcată, în liniștea desăvârșită a marilor câmpuri ale Chinei.
77
Astăzi, îmi dau seama că eram norocoase chiar și așa, cu toate necazurile pe care le aveam de îndurat. La fel ca șapte din zece dintre miile de femei care trec fraudulos frontiera chineză în fiecare an, căzuserăm și noi, din păcate, în ghearele traficanților de ființe umane. Dar noi trei, cel puțin, scăpaserăm de ce era mai rău. Multe alte femei care fug din Coreea de Nord ajung în situații mult mai rele: sunt obligate să se prostitueze în bordeluri și în baruri de karaoke. Inclusiv fetele lor, chiar dacă sunt foarte mici.
Asemenea victime rămân traumatizate pe viață și multe își duc viața purtând rușinea trecutului. Rezultatul este că multe dintre aceste femei, chiar și după
ce-și câștigă libertatea în Coreea de Sud, tot în rușine trăiesc.
Într-o seară din 2002, pe la sfârșitul iernii, ne uitam la televizor, iar eu adormisem. N-a trecut mult și m-au smuls din toropeală niște bătăi puternice în ușa de la intrare. Am înțeles imediat ce se întâmpla. M-am ridicat în picioare cât am putut de repede și am țâșnit către fereastra din spatele casei, încercând să scap. Dar era prea târziu. Prea multe lumini albe care mă orbeam și nu mai vedeam nimic în fața ochilor. Eram prinse în capcană.
Soțul mamei avea o mutră înfricoșată. A deschis ușa. Cel care bătuse era un polițist în civil. A întins un deget către mine, mama și Keumsun, și s-a răstit: „Strângeți-vă boarfele și veniți cu mine!”
În fața casei ne aștepta o mașină a poliției chineze. Ofițerii ne-au dat ordin să urcăm în vehicul imediat. Mie-mi bubuia inima-n piept. Eram așa de speriată, încât am uitat cu desăvârșire pentru o clipă că mai aveam un frățior. Situația de moment îmi acaparase toată atenția și nu mi-am dat seama că se putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată. Cu toți polițiștii de față, bietul țăran rămăsese mut și tot ce făcea era să stea proțăpit acolo, ținându-și fiul strâns la piept.
Nici n-ar fi putut să se opună, fiindcă știa foarte bine că făcuse un lucru ilegal. Nu avea dreptul să ia de nevastă o nord-coreeană, după cum nu avea dreptul nici să găzduiască fugari din Coreea de Nord. Risca să fie arestat și el.
Așa încât era o situație din care fiecare scăpa cum putea. Probabil că ne turnase cineva.
78
În mod normal, ne preveneau vecinii când vedeau vreo mașină suspectă
apropiindu-se. Însă de data asta, polițiștii descinseseră în toiul nopții, fără
girofaruri aprinse, într-o mașină oarecare. Nici câinii nu scoseseră vreun mârâit când îi văzuseră intrând în curte.
N-a trecut mult și am ajuns în minuscula secție de poliție din orășelul cel mai apropiat. Am încercat să apelăm la omenia polițiștilor. „Am un copil mic aici. Sunt măritată c-un bărbat chinez”, le-a explicat mama.
Însă nici n-au băgat-o în seamă și ne-au încuiat pe toate în toaletă, fiindcă
atât de mică era secția de poliție, încât nici nu avea celule.
În toaletă, era o fereastră cu bare de oțel, printre care se vedea în stradă.
Am început să ne gândim la modalități de evadare. Barele nu păreau să fie prea solid ancorate în perete. Cu puțin efort și câteva ore la dispoziție, poate c-am fi reușit să le dislocăm. Fiind atât de firave, ne-am fi strecurat ușor pe acea fereastră în toiul nopții, fără să ne vadă nimeni. Dar mama ne-a spus că
