Nu-i mai răspunsesem nimic. La vremea respectivă, mă-nvățasem deja cu asemenea interogatorii și reușeam să mă descurc foarte bine. Soldatul nu se lăsase cu una, cu două, dar fusese măcar politicos, ceea ce nu era puțin lucru.
Ei, venise și verdictul: urma să fim trimise înapoi în lagărul de muncă, unde fuseserăm duse cu câteva săptămâni în urmă, după ce ne arestaseră
prima oară.
Auzind asemenea veste, pe mine mă cuprinsese deznădejdea. Nici nu părăsiserăm bine baza militară, că mama și Keumsun se trântiseră la pământ, izbucnind în plâns și refuzând să se miște fie și o palmă. Eu mă
simțisem destul de stânjenită, pentru că mi se părea că încercau să-i smulgă
mila ofițerului în grija căruia fuseserăm date și eram convinsă că n-ar fi mers.
Dar, cumva mersese. Militarul se arătase înțelegător, plus că părea să nu prea știe ce avea de făcut cu noi. În cele din urmă, după lungi ezitări, ne spusese că puteam să plecăm unde vedeam cu ochii. La cât de slăbite arătam și ce zdrențe aveam pe noi, care ne țineau loc de haine, se gândise, probabil, că n-aveam cum s-ajungem tocmai în China… dar iată că se-nșelase.
88
În aceeași noapte, ne încercaserăm norocul din nou – adică să traversăm fluviul Tumen. Iarăși ne prinsese un militar care patrula pe linia de frontieră.
Cuprinsă de panică, fugisem să mă ascund într-un hambar din apropiere.
Degeaba: polițistul mă găsise la scurt timp. Urmașe același scenariu: rămăseserăm peste noapte la secția poliției de frontieră, iar a doua zi fuseserăm iar transferate la baza militară, unde ne treziserăm față-n față cu același ofițer ca și data trecută. Ne ținuse minte, așa că nici nu-și mai bătuse capul să ne interogheze, ba chiar ne dăduse două bomboane. Apoi ne lăsase din nou libere, atrăgându-ne atenția că era cazul să fim mai discrete data viitoare.
Polițistul acela de frontieră se dovedise un om cu suflet. De la prima noastră evadare din urmă cu patru ani, mult mai mulți oameni încercau să
fugă din Coreea de Nord. Regimul reacționase, punând și mai mulți militari să patruleze de-a lungul frontierei, numai că respectivii habar n-aveau ce trebuia să facă, după ce-i prindeau, cu toți amărâții de fugari.
În aceeași noapte, la ora unsprezece, eu, mama și Keumsun ne cufundam în apele înghețate ale Tumenului. Am avut noroc: de data asta, nu ne mai deranjase nimeni. După câteva minute, ajunseserăm pe celălalt mal și pentru a doua oară în viață în China. Imediat, ne făcuserăm pierdute în străfundurile acelei zone rurale, ca să ne îndepărtăm de frontieră cât mai mult cu putință. Numai că, de la primul nostru contact cu populația locală și de la prima noastră ședere în China, înțelesesem că și acolo atmosfera se schimbase destul de mult. Pe atunci, localnicii ne dăduseră și de mâncare, și sfaturi. Acum, în schimb, tot mai mulți fugari nord-coreeni se puseseră pe furat de la ferme și din orășelele înșirate de-a lungul frontierei, așa că
relațiile dintre oameni se deterioraseră. Nimeni nu mai avea încredere în aproapele lui, așa că nouă nu ne rămâneau prea multe opțiuni.
După trei zile de umblat fără țintă, eram tot fără un chior și cu burțile din ce în ce mai goale, motive pentru care ideea să ne întoarcem la „soțul”
89
chinez al mamei, cel puțin pentru o vreme, ni se păruse a fi cea mai puțin rea dintre mai multe rele posibile. Ne gândeam cu silă că aveam să-l revedem pe omul acela îngrozitor, dar era singura cale de supraviețuire pentru noi, cel puțin pe moment. După multe ezitări, ne urcaserăm în acel taxi.
Iar după câteva ore, am ajuns pe strada mare a satului pe care-l părăsiserăm cu aproape două luni în urmă. Am recunoscut casele, apoi taxiul a luat-o pe drumul lateral care ducea la fosta noastră „fermă”. Mă simțeam cuprinsă de emoții contradictorii.
Pe de-o parte, mă temeam de reîntâlnirea cu țăranul chinez și familia lui
– familia care se purtase cu noi atât de urât. Pe de altă parte însă, inima-mi tresărea ori de câte ori mă gândeam la revederea cu frățiorul meu. Ce mai făcea el? Mă temeam de ce era mai rău.
Când am ajuns, în fine, la platoul din fața casei, „verii” mei chinezi, nepotul și nepoata soțului mamei, au fost primii care au zărit mașina. Când ne-au mai văzut și pe noi la geamurile taxiului, au început să sară în sus de bucurie și să strige. Păreau atât de fericiți că-și revedeau colegele de joacă, pe Keumsun și pe mine! Mi s-a înmuiat inima văzându-i.
Auzind gălăgia, soțul mamei și-a făcut apariția în pragul ușii. A rămas cu gura căscată când a dat cu ochii de noi. Nu-i venea să creadă și a lăsat un zâmbet larg să-i lumineze chipul. Măcar o dată părea fericit să ne vadă. Mi s-a părut că nici prin minte nu-i trecuse că ar mai fi putut să stea vreodată
față-n față cu noi trei. A fost fericit chiar și să-i plătească șoferului de taxi și i-a lăsat un bacșiș mai mult decât generos. Inițial, noi îl momiserăm pe taximetrist, promițându-i opt yuani pentru acea călătorie, în schimb el i-a plătit o sută! S-ar fi zis că-i fusese cu adevărat dor de noi și că se bucura sincer că ne întorseserăm la el. Dar eu știam că nu era decât un miraj. Pentru el, revenirea noastră nu însemna decât alte trei perechi de brațe, pe care le putea exploata. Iar pentru bărbatul singur care era, să aibă o femeie alături era cu siguranță mai bine.
Dar n-am zăbovit prea mult asupra acestor gânduri. Singurul lucru care conta pentru mine era să-mi iau frățiorul în brațe și să-l strâng tare de tot la piept. L-am găsit în casă. M-am simțit ușurată, văzând că arăta bine. Am izbucnit în lacrimi, când am dat cu ochii de el. Avea obrăjorii și burtica rotunjoare și părea sănătos și bine hrănit. Avea pielea foarte smeadă, ceea 90
ce nouă, coreenilor, nu ne place, fiindcă pentru noi pielea albă este un semn de frumusețe. Dar nu conta, de vreme ce drăguțul de el zâmbea.
Chiar dacă ne întorseserăm, era cu neputință să ne reluăm viața din casa țăranului chinez ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuia să ne schimbăm tacticile de supraviețuire în China. Aproape cu certitudine fuseserăm arestate în urma unui denunț. Drept care, poliția ne știa de-acum, știa cine eram și unde eram și n-ar fi ezitat să ne aresteze din nou, dacă se afla de revenirea noastră. Nu mai era sigur pentru noi să stăm la „ferma” chinezului.
Dar unde să fi mers?
După cum îi stătea în fire, Keumsun a fost prima care a luat inițiativa. Ea voia să meargă să locuiască într-un oraș mare. Eu eram ceva mai precaută și mai tânără, drept care nu-mi venea ușor să-mi asum aceleași riscuri. Decizia surorii mele se baza, în cea mai mare parte, pe atracția vieții într-un oraș
mare: tocmai împlinise optsprezece ani și descoperise plăcerile vinovate ale vieții de adult. La țară, optsprezece ani era vârsta la care o femeie se mărita.
N-a trecut mult și vecinii au început să ne caute fiecăreia soți potriviți. Voiau să-i prezinte lui Keumsun eventuali pretendenți. I-au pus la cale întâlniri pe nevăzute. La început, ea a refuzat. Dar, la insistențele prietenilor și ale verilor, s-a lăsat convinsă, până la urmă, să meargă măcar la una din aceste întâlniri aranjate. Nu i-a plăcut individul care a fost ales pentru ea. Plus că nu avea nici cea mai mică intenție de a se mărita. La optsprezece ani, se considera mult prea tânără pentru măritiș. Voia să-și facă mai întâi o viață
numai a ei.
Ca să scape puțin de presiunile făcute asupra ei în satul acela, și-a găsit o slujbă de bonă la Sukhun-Jin, un orășel situat la cel puțin un ceas de mers de casa în care locuiam. Pentru Keumsun, era începutul unei vieți noi, una independentă. A început să câștige bani. Uneori, când se întorcea în sat la sfârșit de săptămână, aducea mici cadouri și țigări pentru familia lărgită. Mai târziu, avea să se ducă și să se angajeze chelneriță într-un alt orășel, Yongil, unde patronul avea s-o exploateze, profitând de statutul ei de rezidentă
ilegală. Și totuși, să stai într-un oraș mare era mai puțin riscant decât la țară, pentru că-ți venea mai ușor să trăiești în anonimat printre numeroșii locuitori. Mai mult decât atât, era bună ideea ca eu și Keumsun să locuim 91
separat, fiind acum femei aproape adulte. Măcar așa, dacă venea poliția după noi, nu ne mai aresta pe amândouă deodată.
Timp de vreo șase luni, mi-am făcut de lucru la țară, având grijă de frățiorul meu și ținând casa în ordine. Am început să câștig și eu niște bani.
De multe ori, mă duceam la pădure și culegeam ciuperci și ierburi medicinale, pe care le vindeam în sat ori de câte ori veneau angrosiștii de la oraș să le colecteze. Asemenea ierburi erau esențiale pentru medicina tradițională chineză și foarte scumpe, în unele cazuri. Alteori, mergeam la râu cu prietenii mei și pescuiam, după aceea vindeam peștele și făceam rost de bani. Nu puteam să merg la școală în mod regulat, dar tot învățam o mulțime de lucruri. Acolo, trebuia să fii activ dacă voiai să supraviețuiești. Iar în China, dacă știai ce voiai și aveai puțin spirit antreprenorial, puteai foarte bine să tragi puțin mai tare și să câștigi bani.
În iarna lui 2002, la vreo șase luni după ce plecase la oraș, Keumsun m-a întrebat dacă nu voiam să vin și eu după ea. Îmi găsise o slujbă la o brutărie din Won Chin, orașul vecin cu cel în care locuia ea. La cei șaisprezece ani ai mei, nu-mi cădea prea bine să mă despart de mama pentru prima oară în viață, dar pe de altă parte trebuia să învăț să mă descurc și singură. Așa se face că am acceptat propunerea ei.
La brutărie, am învățat ce însemna cu adevărat să muncești într-o întreprindere. Nu dormeam mai mult de cinci ore pe noapte, și asta într-un dormitor comun înghesuit, la etajul patru, chiar deasupra brutăriei. Eu ajutam la coacerea tartelor, dis-de-dimineață. Brutăria se deschidea la ora opt, dar noi, angajații, începeam munca de la cinci. Treburile mele principale erau să sparg ouăle, să separ albușurile de gălbenușuri și să supraveghez coacerea. După ce se închidea brutăria, trebuia să facem curățenie în sala de lucru până târziu în noapte. Nu mai ajungeam să văd lumina soarelui, de cât de mult era de lucru, și eram epuizată din cauza lipsei de somn. De mai multe ori mi s-a întâmplat să adorm în timpul programului și să uit în cuptor tartele, drept care se și ardeau. Mi-am făcut un obicei din a-mi pune un ceas deșteptător să sune, ca să mă trezesc înainte ca tartele să se coacă, evitând astfel o catastrofă.
Pentru mine, stilul acesta de viață era și mai greu, fiindcă eram foarte departe de mama, dar trebuia să rezist. Și, cel puțin, aveam avantajul de a putea mânca o mulțime de bunătăți. Am luat repede în greutate și adevărul 92
