nu merita nici să ne gândim la așa ceva, pentru că planul era prea riscant și ne-ar fi putut aduce necazuri și mai mari, dacă ne prindea cineva.
Spera, în schimb, ca soțul ei să ne cumpere libertatea, mituindu-i pe polițiști, ceea ce se-ntâmpla frecvent într-o asemenea zonă rurală. Dar era o speranță deșartă: mizerabilul ei soț de ocazie n-a mișcat un deget ca să ne scoată din arest. Ce conta că ne pusese, ca pe niște sclave, să muncim la câmp și că o forțase pe mama să-i facă băiatul pe care și-l dorea cu atâta disperare – băiat pe care acum îl trata îngrozitor, deși iată că-l păstrase. Nici nu știu să spun ce mă-ncerca mai tare, furia sau regretul.
A doua zi, iarăși am fost duse cu mașina într-o direcție necunoscută. Pe măsură ce mașina mergea, am început să-mi dau seama foarte clar încotro ne-ndreptam.
Ne-am oprit în fața unei clădiri care era înconjurată de gardieni în uniforme. Ne-au aruncat pe toate trei într-o celulă plină de alte femei nord-coreene. Ca și noi, se așteptau și ele să fie trimise înapoi în țara de origine.
Circulau tot felul de zvonuri. Am auzit că toți cei care fugeau în China erau trimiși înapoi în Coreea de Nord cu inele de fier în jurul gâturilor. Poate c-aveau de gând să ne și tortureze? Gardienii erau fără suflet. O femeie care a încercat să mituiască un gardian cu niște bani a căpătat o lovitură sălbatică
79
peste față. Vorbitul era strict interzis între deținute. Pe de altă parte, am auzit urlete dinspre celula rezervată bărbaților. Am început să-i urăsc pe chinezi. Mi-era frică, mă dureau toate și mă gândeam numai la frățiorul meu pe care-l lăsaserăm de izbeliște. Mi se rupea inima când mă gândeam la el.
Îmi spuneam în minte că făcuserăm o greșeală oribilă neîncercând măcar să
evadăm pe fereastra de la toaletă, la secția de poliție. Acum, era deja prea târziu.
După alte patru zile de același tratament sinistru, gardienii ne-au scos din celulă cu mâinile în cătușe la spate și ne-au îmbrâncit în direcția unui autobuz. Aveam încheieturile făcute ferfeniță. Autobuzul avea perdelele trase peste ferestre, dar eu tot am tras cu ochiul printre ele și am văzut frânturi din peisajul prin care treceam. În scurtă vreme, munții au dispărut și am văzut un râu. Am trecut peste un pod. Am recunoscut reperele. Eram la fluviul Tumen, frontiera din Coreea de Nord și China. Data era 31 martie 2002. Urma să trecem frontiera înapoi în Coreea de Nord.
80
Capitolul 10
Reîntoarcerea în infern
— Dați-vă hainele jos!
În lumina orbitor de albă, mi-am dat jos hainele zdrențuite, una câte una.
— Aplecați-vă-n față! s-a răstit femeia-ofițer.
Eram cu desăvârșire goală și căzută pradă unor chinuri umilitoare. Mi-am îndoit genunchii, m-am ghemuit la pământ și m-am îndreptat la loc. Am repetat aceste mișcări pân-am rămas fără suflu. Nu trebuia s-ascundem nimic, nici măcar cele mai de taină părți ale corpurilor. Făcându-și loc prin grupul de femei despuiate, o femeie în uniformă s-a oprit în fața mea și m-a smucit foarte brutal. Mi-a vârât lumina unei lanterne în urechi și pe urmă în gură. Mi-a controlat dinții, după care m-a pipăit cu degetul în partea din spate a gingiilor. Și-a trecut palma peste pieptul meu. Am început să tremur toată. Pe urmă, mi-a pipăit burta, dar nu s-a oprit acolo: și-a coborât palma ceva mai jos și a început să mă controleze cu adevărat, vârându-și degetele înăuntrul meu. Mi-am încleștat dinții. Totul trebuia dat jos, inclusiv tampoanele.
Mama și Keumsun au avut de îndurat același tratament degradant. Așa ceva îi aștepta pe toți cei care fugeau din Coreea de Nord și erau trimiși înapoi. „Când ți-ai trădat patria, cățea nenorocită? Cu cine? Unde credeai c-ajungi, rahat cu ochi ce ești?” răcnea ofițerul care ne luase la întrebări.
Interogatoriul brutal și abuziv a continuat pe același ton. Eu nu i-am răspuns la întrebări, ceea ce n-a făcut decât să-l înfurie și mai tare.
Apoi am fost aruncată într-o celulă, în care alte vreo șaizeci de femei stăteau deja înghesuite ca vitele. Celula era mică și practic nu încăpeau în ea mai mult de șaizeci de persoane. La un capăt avea gratii de oțel, care ne împiedicau să evadăm. La capătul celălalt, avea o simplă gaură în podea, unde puteam să ne facem nevoile de față cu toată lumea. Nu era loc destul 81
ca să te-ntinzi ori să-ți întinzi măcar picioarele. Noaptea, dormeam înghesuite unele într-altele, fiecare cu capul pe pieptul alteia. Chiar și așa, era imposibil să dormi foarte mult. În toiul unei nopți, frățiorul meu mi s-a ivit într-un coșmar teribil. Îl vedeam în vis urlând, în timp ce era fiert de viu într-o oală cu apă. Când îl părăsisem, avea doar un an și două luni. Ce-avea să se aleagă de el, rămas în grija unui tată lipsit de omenie?
În acea noapte, pentru prima oară în viață, am început să resimt mânie față de țara mea. Pân-atunci, nu mă-ncercase niciodată ura față de Coreea de Nord. Eu, mama și Keumsun, cel puțin, plecaserăm în China ca să
supraviețuim, fiindcă la noi acasă n-aveam ce mânca. N-aveam nimic să-i reproșăm lui Kim Jong-Il, n-aveam nimic împotriva sistemului – eram apolitice. Dar în acea închisoare, pentru prima oară, mi s-au deschis ochii în privința ororilor perpetuate sub regimul Kim și am simțit ura copleșindu-mă.
* * *
O singură dată se mai întâmplase, când eram foarte mică, să simt încolțind în sufletul meu semințele îndoielii în legătură cu țara noastră. Într-o dimineață, în școala primară, învățătoarea ne-a spus că urma să luăm parte la un eveniment de maximă importanță pentru educația noastră: execuția unui bărbat care se făcea vinovat de „crime grave”. Curtea școlii a început să vibreze de emoție.
— Știu pe cine omoară! Pe tac-tu! m-au luat în zeflemea unii dintre băieții mai răi.
Am rămas nemișcată și tăcută, făcându-mi multe griji în sinea mea.
După masa de prânz, profesorii ne-au încolonat în ordine ierarhică și am pornit către centrul orașului. Mulțimea se adunase deja în jurul unui loc viran de lângă pod. Fiindcă eram ceva mai mici, am fost așezați chiar pe pod, ca să vedem clar și obiectiv ce se-ntâmpla pe locul viran, să nu scăpăm nimic din importanța pedagogică a lecției care urma. Ce mai privilegiu pe capetele noastre!
La un moment dat, s-a ivit o mașină cu geamuri fumurii. Polițiștii au scos din ea câțiva bărbați cu capetele și fețele acoperite de niște basmale.
82
Mulțimea de față a început să freamăte. După o ultimă serie simbolică de întrebări, toți acei bărbați acuzați și-au recunoscut delictele. Pe urmă, au fost legați la stâlpii de lemn înșirați pe malul râului. N-am înțeles cum de reușeau să rămână atât de impasibili, când știau clar că erau la un pas de moarte.
Dintr-odată, am auzit cu toții un zgomot asurzitor. Eu am tresărit, speriată. Rafalele de împușcături au părut să dureze o veșnicie. După o vreme, totuși, s-a lăsat o liniște mormântală. Printre fuioarele de fum care se disipau în aer, am zărit niște bălți mari de sânge, pe care pluteau bucăți de carne de om amestecată cu un lichid albicios. Acolo și-atunci am învățat ce însemna compasiunea față de alții; am simțit parcă revărsându-se din mine o imensă milă, un sentiment de fraternitate față de acei oameni măcelăriți cu atâta cruzime.
M-am întrebat ce urma să se aleagă de rămășițele lor pământești, de ultimele vestigii ale trecerii lor prin această lume – când am văzut, dintr-odată, cum un individ, o arătare stranie, s-a desprins din mulțime și s-a pus pe adulmecat bucățile ferfenițite ale acelor trupuri umane. Avea aerul unui animal înfometat. A luat în mână o asemenea bucată de materie gelatinoasă, cenușie, s-a uitat la ea cu poftă și a început s-o devoreze de față
cu toată lumea. Pe mine, una, m-a îngrozit. Ni s-a spus după aceea că era un țicnit, care credea că se vindecă de bolile de care suferea, dacă mânca niște creier de om.
Toți au plecat apoi, fiindcă era ora mesei de prânz, însă eu am rămas pe loc, înlemnită.
După această oribilă scenă, m-am obișnuit cu execuțiile publice, care erau tot mai frecvente. Chiar și așa, de fiecare dată mă cuprindeau îndoielile. Țin minte un bărbat care a fost legat la stâlp și executat fiindcă-l „insultase pe iubitul nostru Conducător”, Kim Il-Sung. Care fusese crima lui? Șterpelise câteva litere de bronz dintr-o inscripție oficială cu numele Marelui Conducător. Fără îndoială că omul sperase doar să-și amelioreze condițiile de trai în timpul foametei, vânzând literele acelea de metal chinezilor, pentru câțiva bănuți. Era, însă, o crimă care se pedepsea cu moartea. Când am auzit și acele împușcături, am rămas cu sentimentul complicității la o 83
mare nedreptate. Mi-am spus, în sinea mea: „Ce-a furat? Niște bronz. Nu e drept să mori pentru câteva litere de bronz”. Pentru prima oară, m-am simțit revoltată. Dar am ținut pentru mine aceste gânduri, știind prea bine c-aș fi fost văzută foarte prost de colegii de clasă și de profesori, dacă
exprimam cu voce tare asemenea păreri. În Coreea de Nord, fiecare își supraveghea vecinii cu mare atenție. Chiar și prietenii nu puteau avea încredere unii într-alții. De la o vârstă foarte fragedă, mi-am dat seama că
părinții mei, în public, se declarau de acord cu lucruri foarte diferite de ceea ce spuneau acasă, în particular. Într-o zi, un grup de bărbați au fost împușcați pentru că furaseră orez din rezervele armatei. După execuție, amândoi părinții le-au ridicat în slăvi curajul. Dar numai după ce ușa de la intrarea în apartament fusese bine închisă.
Toate aceste amintiri mi-au revenit în minte în timp ce stăteam acolo și meditam, în celula nord-coreeană, de unde aveam să fim scoase foarte curând, pentru o ultimă serie de interogatorii.
