III. Pavelescu, Alina (pref.)
82
929
5
Cuvânt-înainte
Dincolo de știrile din jurnalele epocii Ceaușescu – pe care de regulă, ca mai toți cetățenii României socialiste, le ignoram – prima amintire
„personală” despre Coreea de Nord este legată de pățania părinților unei foste colege de școală. Norocoși lucrători în comerțul exterior, aceștia au avut șansa să viziteze Phenianul ca membri ai unei delegații oficiale românești, la jumătatea anilor 1980. În camerele de hotel în care erau cazați îi aștepta un teanc de cărți, frumos legate în piele: operele complete ale tovarășului Kim Ir Sen (Kim Il-Sung), cadou din partea gazdelor. Ceva mai mult de zece volume pentru fiecare membru al delegației. Cadoul i-a amuzat, dar nu i-a surprins foarte tare. Exista și în România un astfel de bestseller, operele complete ale lui Nicolae Ceaușescu, intitulate pompos
„România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, pe scurt „ssmd”. Tot legate în piele, tot ceva mai mult de zece volume, tipărite în tiraj mare și folosite în aceleași scopuri „de protocol”. Totuși la noi, pentru delegațiile străine, se recurgea la păpușile îmbrăcate în costum tradițional și la sticla de țuică, îmbrăcată și ea, dar în rafie. Oamenii au fost plimbați câteva zile printr-un Phenian frumos, dar pustiu, în care ochiul lor antrenat de traiul într-o altă societate socialistă a reușit destul de ușor să
identifice butaforia: clădiri moderne, însă practic nelocuite, străzi largi, curate și frumos asfaltate, dar pe care nu trecea nici o mașină și doar arareori se încumeta câte un pieton, ghizi stresați, care nu te scăpau nici o clipă din ochi și care vorbeau tot timpul despre minunatele realizări ale regimului, ca să nu mai ai timp să îi întrebi ceva în mod spontan, restaurante elegante, în care delegații străini erau singurii consumatori.
Ei bine, la plecarea din Phenian – cam mofluzi, pentru că vizita se dovedise neprielnică mult speratelor cumpărături cu care îi așteptau acasă, în România înfometată, rudele și prietenii – oamenii au părăsit camerele de hotel fără să mai considere necesar să își burdușească bagajele și cu voluminoasa operă a tovarășului Kim Ir Sen. Au lăsat-o pentru următorii ocupanți, cu gândul că, în felul acesta, chiar ajutau poporul prieten nord-coreean să facă o mică economie. S-au urcat în avionul românesc în 6
așteptarea permisiunii de decolare. Și au tot așteptat, vreo două-trei ore, tot mai neliniștiți, de la un punct încolo chiar speriați, întrebându-se dacă nu cumva comiseseră vreo gafă diplomatică ori chiar ceva și mai rău. Misterul s-a lămurit abia după ce pe pistă a apărut un grup de nord-coreeni alergând spre avion cu operele lui Kim Ir Sen în brațe. Au irumpt fericiți în avion și și-au depus ofranda în brațele românilor siderați: „V-ați uitat operele la hotel!”
Oaspeții s-au arătat cât au putut ei de recunoscători – emoționați erau la modul sincer, tocmai trăseseră o spaimă zdravănă – și s-au grăbit să preia genialele tomuri. Prețul unui bagaj supradimensionat li se părea unul mic dacă de el depindea întoarcerea în siguranță acasă. Concluzia la această
vizită aveau să o tot repete: „Frate, la ăștia e mult mai rău decât la noi! Mai rău și decât în Albania, de acolo măcar am putut să aducem niște smochine.
Și decât în Cuba, unde n-am găsit bomboane, dar măcar aveau țigări și rom.
Nord-coreenii, săracii de ei, nu-l au decât pe Kim Ir Sen”.
Această relatare, revelatorie pentru întâlnirea dintre două civilizații diferite, dar modelate pentru mai multe generații de constrângerile aceluiași experiment totalitar, mi s-a părut potrivită pentru introducerea cititorului din România de astăzi în povestea cutremurătoare a tinerei Eunsun Kim.
Între timp, dictatura comunistă a devenit istorie în România, însă în Coreea de Nord a ajuns la a treia generație din dinastia Kim. Pentru tânărul cititor român din zilele noastre, căruia epopeea lui Eunsun i-ar putea părea exagerată, amintirile părinților și bunicilor săi pot reprezenta o utilă cheie de lectură. Cartea este povestea unei mame care alege să își asume riscurile uriașe ale fugii ilegale din Coreea de Nord pentru a-și salva cele două fiice de la moartea prin inaniție. Acțiunea începe la jumătatea anilor 1990, atunci când societatea românească tocmai ieșea, cu dificultate, din experimentul comunist. Este povestea unei familii coreene obișnuite, ai cărei membri nu și-au propus să opună vreo rezistență regimului, ci, dimpotrivă, până la un punct au crezut în acesta și în viitorul fericit pe care li-l promitea. Și, realizează într-un târziu autoarea, propaganda în care au crezut a acționat ca un anestezic asupra instinctului lor de supraviețuire. Să urmezi conștiincios regulile într-un stat care doar constrânge, fără a-și respecta obligația față de indivizi, să rămâi în afara circuitului pieței negre într-o societate ale cărei nevoi de consum nu se pot satisface din produsul economiei „albe”, să fii, cu alte cuvinte, un cetățean-model, așa cum îți cere regimul, înseamnă, în 7
situațiile în care acesta din urmă nu este în măsură – sau nu consideră
important – să-și ducă la îndeplinire propriile angajamente, să te plasezi într-o poziție de maximă vulnerabilitate. Este ceea ce experimentează la modul dramatic familia Kim în timpul foametei din Coreea de Nord. Bunicii și tatăl sunt răpuși de lipsa hranei, mama se află în situația de a nu mai putea asigura supraviețuirea familiei, Eunsun, mezina, își scrie testamentul la unsprezece ani, convinsă că va muri de foame, abandonată de mama și sora sa mai mare.
Scena de la începutul cărții, în care cele trei femei se așază pe podeaua casei pustiite așteptându-și cuminți moartea, apoi revolta mamei care decide că nici un risc nu e prea mare pentru a-și salva fiicele de la o moarte sigură reprezintă debutul unei înlănțuiri de evenimente care se petrec pe firul subțire ce desparte izbăvirea de dezastru, supraviețuirea de sfârșitul implacabil. Periplul celor trei femei prin China mai degrabă ostilă, lipsită de empatie față de victimele regimului nord-coreean, reîntoarcerea într-un lagăr din Coreea de Nord, de unde reușesc să evadeze folosindu-se de haosul administrativ și de ajutorul tacit al unor soldați excedați de misiunea lor, fuga din China spre Coreea de Sud prin Mongolia, dificultățile de adaptare la viața din Seul – echivalentul traiului pe o altă planetă, pentru un fost cetățean nord-coreean – descriu, în fraze simple și discrete, drama reală
a refugiatului dintr-un regim opresiv. Și poate, extrapolând și păstrând proporțiile, și pe aceea a individului ieșit intempestiv din autarhia unui regim oprimant direct în aerul tare al capitalismului.
Cum au fost modelați psihologic oamenii pentru care lipsurile materiale și constrângerile ideologice au reprezentat, în perioada decisivă a formării lor, principalele ingrediente ale cotidianului? Cum se explică amestecul de ură și de nostalgie pe care încă îl vedem la cei care au trăit în regimul comunist?
Care erau opțiunile de supraviețuire și, eventual, de evadare de care se puteau prevala cetățenii unui stat autoritar? Într-un stil sobru și lipsit de patetism, cartea de față îi întinde cititorului român o oglindă în care uneori s-ar putea să i se pară dificil să se privească, dar dacă găsește curajul să o facă, va sfârși cu siguranță prin a-și înțelege mai bine propria societate.
Concluzia pe care am desprins-o din lectura cărții și din inevitabilele comparații cu propria mea experiență de fost cetățean al unui stat totalitar a fost că, din nou extrapolând, aceeași legătură amestecată, de ură și iubire, o 8
legătură imposibil de desfăcut, care te marchează pentru tot restul vieții, se stabilește între indivizi și patriile confiscate de regimuri abuzive, oricare ar fi orientarea politică a acestora.
Alina Pavelescu
9
Pentru tinerii din Coreea de Nord –ca să
găsească libertatea și dreptul de a visa.
10
