Aceste răspunsuri nu mă satisfac și reușesc prea puțin să domolească
frământarea din sufletul meu. Ba chiar dimpotrivă, aceste răspunsuri mă fac să mă simt absolut neputincioasă. Trăiesc la nici patruzeci de kilometri de frontiera cu sârmă ghimpată care mă separă de patria mea, și totuși nu pot face nimic pentru poporul meu, care e secătuit de energie și de foamete, și de represiunea brutală a unui regim totalitar. Pentru cei douăzeci și două de milioane de oameni care trăiesc acolo, Coreea de Nord a devenit adevăratul iad pe pământ, abandonat de tot restul lumii. Până și sud-coreenii, care împart cu noi același sânge, par să fi uitat de suferințele confraților din partea de nord. Sunt momente în care mă simt copleșită de această
conștiință a neputinței, de sentimentul că nu pot face nimic pentru a-mi ajuta frații și surorile nord-coreeni.
18
Urmează stația Sinchon!
Vocea robotizată care se aude la difuzoare sparge liniștea din tren și mă
smulge din reverie. Cobor din tren și o iau pe scări în sus, cu mersul meu obișnuit, ca de roboțel. De astă dată însă, cum ajung înapoi la suprafață, ajung și la decizia că nu mai vreau să stau deoparte și să nu fac nimic.
Trebuie să-i spun lumii întregi povestea mea. Trebuie neapărat să-mi spun povestea, ca să le ofer o voce milioanelor de nord-coreeni care mor încetul cu încetul și-n tăcere. Și trebuie să-i povestesc lumii de sutele de mii dintre ei care au încercat să scape din acea bolgie a iadului și care se ascund chiar în acest moment în China, temându-se pentru viețile lor. În timp ce eu sunt aici, la câteva zeci de kilometri de ei, în „Pământul Făgăduinței” care este Coreea de Sud. Și totuși, aici, refugiații din partea de nord sunt încă tratați drept cetățeni de mâna a doua, cu toate că singurul păcat de care ne facem vinovați este refuzul de a muri de foame.
Pentru că frații și surorile mele din Coreea de Nord nu au capacitatea să
vorbească în nume propriu, am hotărât să scriu eu în apărarea lor. Într-o bună zi, sunt convinsă, cele două Corei vor ajunge să se reunifice. Va fi un proces îndelungat și complicat, dar asta se va întâmpla – sigur. Pentru ca Peninsula Coreea să se reunifice, vom avea nevoie de ajutorul întregii lumi.
Dar, pentru a găsi o soluție, mai întâi trebuie să înțelegem care sunt rădăcinile problemei.
Din acea zi fatidică de decembrie, când aveam unsprezece ani, ziua în care mi-am scris testamentul, am descoperit, împreună cu mama și sora mea, unele dintre aceste rădăcini.
Iată povestea mea.
19
Capitolul 2
Am fost o elevă bună…
Când eram mică, nici nu-mi trecea prin minte că viața putea să mi se schimbe atât de rapid și atât de drastic. Nu știam atunci, dar, după iarna lui 1997, n-am mai avut parte de copilărie. Timp de mulți ani, până am ajuns la vârsta de nouă ani, fusesem o fetiță tare fericită. Aveam parte de tot ce mi-aș fi putut dori în viață.
Eundeok, orașul meu natal, era situat în extremitatea de nord-est, muntoasă, a Coreei de Nord, la mai puțin de cincisprezece kilometri de fluviul Tumen, care desparte țara de China și Rusia. De pe malul celălalt al fluviului, se ajungea în mai puțin de un ceas la mare. Iarna, era cumplit de frig și zăpada rezista săptămâni întregi, sub un cer albastru fără sfârșit.
Uneori, trebuia să merg spre școală târându-mi picioarele printr-o ceață
densă și albă. Pe de altă parte, ziua mea de naștere cădea în toiul verii, când era întotdeauna zăpușeală. Era chiar pe data la care sărbătoream ziua eliberării Coreei, în 1945, de sub jugul japonez. Aniversarea mea era, de fiecare dată, un prilej de fericire.
Deși înconjurat de fabrici, orașul meu natal nu era deloc mare. Îți lua cel mult o oră să vezi tot ce era de văzut în el. În depărtare, la orizont, mai zăreai câțiva copaci pe vârfurile munților, dar colinele din apropiere erau parcă rase, după ce pădurile fuseseră defrișate complet pentru lemn de foc.
Până s-ajungi la primele clădiri din oraș, dădeai mai întâi peste câteva mine care deveniseră celebre: o mulțime de foști mahări de la Phenian, căzuți în dizgrație, fuseseră trimiși la muncă-n ele, ca pedeapsă. Erau și câteva baze militare în apropiere, așa cum sunt peste tot în țară. Trăiam într-o veșnică
teamă de invazie din partea Statelor Unite ale Americii sau a Coreei de Sud, aliată cu ele. Ori de câte ori mă cățăram pe munți ca să culeg ciuperci, zăream câteva tunuri zdravene, mai mult sau mai puțin camuflate în peisaj.
Ceva mai departe, erau și niște cazărmi de care ne feream, pentru că
20
militarii nu se bucurau de o reputație prea bună. De multe ori, abuzau de puterea lor, ca să profite de oamenii săraci sau de cei fără noroc în viață.
Dacă vreun grup de soldați dădeau peste un om care fuma o țigară, de exemplu, puteau foarte bine să-i ceară să le dea lor țigările pe care le mai avea în pachet. Dacă respectivul nu voia, aveau ei grijă, soldații, să-l învețe minte să nu-i mai refuze vreodată.
Orașul Eundeok este tăiat în două de un râu, ale cărui maluri sunt legate între ele de un pod mare. Uneori, îmi plăcea s-o iau chiar prin albia râului, la care ajungeam în zece minute de mers pe jos, de unde locuiam. Cele mai înalte blocuri din oraș, toate construite din beton cenușiu, cu balcoanele vopsite cu alb sau roz, aveau cel mult patru etaje. Nu existau niciun fel de reclame, nicăieri. Toți pereții lor erau fie goi, fie tapetați cu mesaje propagandistice care-l slăveau pe „Iubitul Conducător” Kim Jong-Il și
„paradisul socialist” pe care-l construise pentru noi în Coreea de Nord.
Blocul în care locuiam avea numai două etaje, cu crăpături mari în pereți.
„Blocul ăsta mai are puțin și se prăbușește”, ziceau întruna toți vecinii.
Toate ca toate, dar la începutul anilor 1990, eu, cel puțin, eram destul de mulțumită. Nimic nu mă făcea mai fericită decât să vină tata să mă ia de la școală. Erau zile în care mă ducea la film, cu bilete pe care le obținuse datorită relațiilor lui la locul de muncă. Tatăl meu lucra într-o fabrică de armament, denumită „20 ianuarie”, în amintirea zilei în care venise acolo în persoană, să facă o vizită de lucru, Kim Il-Sung, întemeietorul Coreei de Nord. În toată țara, cele mai multe clădiri purtau denumiri care erau, de fapt, datele unor vizite făcute în acele locuri de liderii nord-coreeni. Politica denumirii unor obiecte după date calendaristice devenise o practică menită
să întrețină cultul personalității, cu care propaganda îi înconjura pe șefii noștri de stat – dar asta am înțeles cu mult mai târziu.
De fiecare dată când mergeam la film, tata m-aștepta în fața cinematografului, după-amiaza. Până acolo, veneam eu de una singură, ca orice adult adevărat. Dar nu era suficient să ai bilet. Partea cea mai grea era să-ți găsești un loc, pentru că lumea dădea buzna de fiecare dată și se-nghesuia să intre în sală. Așa că tata mă cocoța sus de tot, pe umerii lui, când venea momentul să ne croim drum prin mulțime. Când mergeam la film și când stăteam pe umerii tatălui meu – acestea erau cele mai fericite momente din viața mea. Vedeam filme despre vitejii noștri eroi, care luptau 21
cu imperialiștii japonezi colonizatori. De jur-împrejurul ecranului, se-nșirau inscripții care sunau cam așa: „Să ne unim cu toții sub comanda marelui general Kim Jong-Il!”
Uneori, tata mă ducea și la vânzătorii ambulanți, de la care cumpăram naengmyeon, sau „tăiței reci”, o specialitate nord-coreeană din Phenian, capitala patriei noastre. Veneam cu castronul de-acasă și tata îi întindea, mândru, tinerei tovarășe care lucra ca vânzătoare acolo, cupoane pentru alimente, pe care le primise din partea conducerii. După ce ne primeam tăițeii, mergeam cu ei acasă și mâncam cu toții. Nu mai gustasem în viața mea ceva mai bun. Chiar dacă nu erau destui, practic, încât să ne săturăm, eu tot mă simțeam fericită că aveam ocazia să mănânc din acei tăiței.
În anii respectivi, părinților mei nici nu le trecea prin minte că aveau să
ajungă, și asta curând, să fie muritori de foame, de vreme ce amândoi proveneau din familii „bune”. Altfel spus, făceau parte din clasa conducătoare, în sensul că aveau legături în armată și-n Partidul Muncitorilor, care stăpânea Coreea de Nord. Când erau foarte tineri, locuiau la Phenian, un oraș privilegiat, rezervat elitei. Bunicul meu era ofițer de rang superior și visa ca într-o bună zi să-și trimită fata, pe mama, la universitatea
„Kim Il-Sung”, cea mai prestigioasă din țara noastră, unde însuși Kim Jong-Il studiase. Ca să fie sigur că mama primea notele bune de care avea nevoie pentru a fi admisă la universitate, bunicul îi mituise pe profesori, adică le renovase locul de joacă al școlii. Spre nefericirea lui, mama se dovedise a fi o băiețoaică – nu se simțea deloc atrasă de școală și voia să se facă șofer. Ba mai mult, în ziua marelui examen de admitere la universitate, ajunsese prea târziu. Și iată cum se năruiseră planurile ambițioase ale bunicului meu în legătură cu mama.
De-atunci însă, mama s-a dovedit o persoană cu un caracter puternic, trăsătură care mie, n-am nici urmă de îndoială, mi-a salvat viața. Ea era, în esență, capul familiei noastre. Nu este foarte impunătoare ca statură, dar este foarte inteligentă și hotărâtă. Chiar și atunci când se îmbolnăvește, ea tot arată perfect sănătoasă și puternică, iar pe chipul ei nu se vede nimic ieșit din comun. În această privință, eu semăn mult cu mama. Când eram copil, ori de câte ori mă-mbolnăveam, nu mă credea nimeni, pentru că
