Până la urmă, a trebuit să acceptăm realitatea, și anume că
„binefăcătoarea” noastră, femeia care păruse că voia să ne ajute atât de mult după ce ajunseserăm pe pământ chinez, de fapt ne înșelase de la bun început. Pentru o femeie „bună” și „binevoitoare”, cum o crezuserăm, nu mai luase legătura cu noi ca să ne întrebe ce mai făceam, după ce băgase în buzunar cele două mii de yuani. Și nu numai că obținuse bani pe socoteala noastră, că ne vânduse ca pe niște obiecte oarecare, dar nici nu-și ținuse promisiunea pe care ne-o făcuse. Îi promisese mamei o căsătorie oficială, care ne-ar fi îngăduit să obținem permise de rezidență în China. Dacă le-am fi avut, eu și sora mea am fi beneficiat de protecția legii din acea țară și am fi putut merge la școală, ceea ce pentru noi, la vârsta de-atunci, era destul de important. Nu mai trecuserăm pe la școală de când murise tatăl nostru. De fapt, bietului țăran care ne cumpărase ilegal nici nu-i trecea prin minte să-și legitimeze căsătoria. Și pe bună dreptate: dac-ar fi scos vreo vorbă despre faptul că eram nord-coreene, am fi fost arestate imediat și expediate înapoi în țara noastră, potrivit acordului semnat între Beijing și Phenian. Mai mult decât atât, situația îi dădea lui posibilitatea să ne șantajeze și să ne țină
prizoniere. Dacă încercam să plecăm, riscam să fim arestate în orice moment. În schimb, dac-am fi avut permise de rezidență, am fi avut noi posibilitatea să scăpăm de el, fără să-i dăm ceea ce-și dorea cel mai mult –
un fiu.
De la bun început, nu încetase o clipă s-o bată pe mama la cap cu asta.
Cât de jenată putea fi, biata de ea! Trecuse deja de patruzeci de ani. Mai întâi, a încercat să-i spună că nu mai avea cum să rămână gravidă. Însă la cât de insistent era noul ei „soț”, n-a avut de ales și a încercat, chiar și așa, de 68
dragul celor două fete pe care le avea deja. Ținea minte „înțelegerea” de care-i pomenise femeia care ne vânduse: „Omul ăsta vrea un fiu”.
Neavând ce altceva să facă, mama își spusese că, dacă-i oferea bărbatului ce voia, familia lui ne-ar fi acceptat în cele din urmă, și-atunci situația noastră materială s-ar fi ameliorat și poate c-am fi avut chiar șansa de a deveni rezidente cu acte în regulă. Eu, una, zău că nu știam ce să mai cred în legătură cu toată situația.
Bărbatul îi tot spunea mamei cât de benefic ar fi fost pentru el să aibă un copil de crescut. Își dorea un fiu, dar nu din motive de afecțiune, ci materiale. La cât de sărac, de introvertit, de izolat era în acea fermă, părăsit de fosta nevastă, născocise un plan care să-l ajute să smulgă moștenirea de la părinți, în dauna fraților lui. Dacă reușea să aibă un fiu, moștenirea lăsată
de părinții lui ar fi ajuns la el, și nu la frații mai mari. După tradiția chineză, moștenirea îi revine fiului cel mai mare din familie. Însă bărbatul acesta era doar al treilea fiu din familia lui, și numai fratele lui mai mic avea un fiu, care mai era și schilod. Dacă făcea un fiu cu mama mea, cum și-ar fi dorit, spera să obțină de la taică-său moștenirea întregii familii, mai cu seamă casa și pământul. „Dac-am reuși să facem un băiat, totul s-ar schimba”, îmi spunea mama.
Așa încât, aproape un an de zile, a tot încercat să aibă un băiat cu mama mea – dar degeaba. Și, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai agresiv și mai crud cu mama, cu sora mea și cu mine. Iar mama lui proceda exact la fel. „Cum se face că femeia asta din Coreea nu e-n stare să rămână
gravidă?”, se plângea bătrâna, ori de câte ori dădea cu ochii de mama, care se simțea lezată și avea o părere din ce în ce mai proastă despre ea însăși.
Cât era ziua de lungă, bărbatul nu înceta să ne umilească de față cu toată
lumea. De exemplu, eu îmi făcusem o mulțime de prieteni în sat, care uneori mai veneau să ne jucăm împreună. Cei mai mulți erau băieți, fiindcă fete erau foarte puține în Yang Chang Chon. Ca să țină sub control problema suprapopulării, autoritățile chineze stabiliseră pe-atunci politica „o familie –
un copil”, iar cei mai mulți nu îndrăzneau s-o încalce. Dar majoritatea familiilor de chinezi preferau să aibă câte un băiat, ceea ce făcea ca multe mame, dacă rămâneau însărcinate cu fete, să prefere avortul. Asta pentru că
în China, când fata se mărită, merge să locuiască la familia soțului, drept care părinții ei nu mai au pe nimeni care să-i îngrijească la bătrânețe. Iată de 69
ce și la Yang Chang Chon, ca și în alte multe sate din zonele rurale ale Chinei, fetele erau foarte greu de găsit.
Așadar, îmi făcusem o mulțime de prieteni în sat. Sora mea era ceva mai rezervată și-și petrecea cea mai mare parte a timpului cu mama. Eu mă
distram de minune jucându-mă cu copiii din vecini. Jucam „ferește-te de minge” cu o minge pe care ne-o făcuserăm singuri, dintr-un săculeț burdușit cu boabe de porumb. Într-o zi, când era peste măsură de furios, țăranul chinez a zbierat la prietenii mei: „Să nu vă mai jucați cu fata asta! Maică-sa nu știe să se poarte!”
Pentru mine, a fost o umilință publică, nu altceva. Vedeam roșu în fața ochilor numai gândindu-mă că omul ăsta, care ne cumpărase, pretindea că
mama mea se purta urât. Cu atât mai greu de suportat era, cu cât prietenii mei din sat erau singurii cu care mai scăpăm și eu de lumea nesuferită în care-mi duceam viața, în ograda nenorocitului ăluia. Ori de câte ori mă
gândesc la timpul petrecut în China, prietenii din sat sunt, fără îndoială, cei care mi-au lăsat cele mai frumoase amintiri.
Pe urmă, situația noastră s-a înrăutățit. Certurile dintre familia mea și cea a țăranului la care stăteam, toate purtate în chinezește, au devenit din ce în ce mai frecvente. Toată lumea zbiera toată ziua. „Tatăl meu vitreg” a devenit violent. A început să ne lovească în mod regulat pe mama, pe Keumsun și pe mine. Coșmarul părea să nu se mai termine.
În asemenea momente, când îl vedeam pe individul ăsta brutal care încerca s-o forțeze pe mama să-i facă un băiat, nu mă puteam opri să mă
gândesc la tatăl meu – la tatăl meu adevărat – un om plăpând, pe care foametea îl smulsese de lângă noi. Când nu aveam nimic de făcut la muncile câmpului, îmi ridicam privirile către cerul Chinei și mai vedeam, uneori, chipul tatii în formele norilor. Fusese atât de blând, atât de generos și atât de bine-crescut, în comparație cu trogloditul ăsta de țărănoi chinez. Nu țipase niciodată la noi și era de neimaginat că ne-ar fi putut lovi.
Nu aveam, propriu-zis, nimic altceva de făcut decât să-i cântăm în strună
„tatălui meu vitreg”, dar tot a venit o zi în care el a depășit măsura, iar noi n-am mai putut suporta. Orice ar fi fost preferabil, decât să mai trăim acel coșmar fără sfârșit.
70
Așa că, într-o bună zi, mama i-a pus ea capăt. După o ultimă ceartă cu soțul ei de ocazie, în timpul nopții s-a hotărât să ne ia și să plecăm toate trei.
Trecuse aproape un an de când ajunseserăm în casa țăranului chinez.
Ei, și iată-ne, pe noi trei, mergând vitejește prin beznă, fără să realizăm cât de zadarnică era pornirea noastră nebunească la drum. Încă aveam de rezolvat problema lipsei permiselor de rezidență. Căsătoria mamei fusese, la urma urmei, neoficială și nu era consemnată nicăieri. Deci în continuare ne aflam ilegal în acea țară. Dacă dădeam peste vreun polițist, ne aresta și ne trezeam trimise înapoi în Coreea de Nord.
Mama și-a dat seama, deși puțin cam târziu: căzuse pradă unui moment de furie și disperare, chiar dacă pe deplin justificat, care acum ne punea în primejdie. Mergeam așa, fără noimă, încotro vedeam cu ochii, stăpânite de îndoieli și temeri de a nu fi arestate. Gândurile mi se învălmășeau în minte.
Ce-ar fi trebuit să facem? Curios lucru, am început să resimt o oarecare milă
față de torționarul nostru, țăranul acela chinez. Era un bărbat frustrat, violent și uneori ticălos, dar era și el tot o victimă. Un bărbat falit, mizer, părăsit de nevastă, care visa la un copil care să-l ajute să-și recâștige statutul în familie și-n societate. Sentimentul acesta de milă poate părea contradictoriu, mai ales după toate necazurile prin care trecuserăm din cauza lui. În limba coreeană, avem un termen aparte – cheong – care definește această legătură de nezdruncinat stabilită între două ființe unite și de ură, și de iubire. Este o conexiune misterioasă, care leagă doi oameni pentru toată viața și care nu poate fi ruptă, indiferent de ce s-ar întâmpla.
Pe măsură ce mergeam, ne gândeam tot mai serios c-ar fi trebuit să ne întoarcem. Până la urmă, în toiul nopții, mama s-a resemnat. Când mai era puțin până să se crape de ziuă, ne-am răsucit pe călcâie și am luat-o înapoi către ferma țăranului.
Omul ne aștepta în fața ușii, arborând un rânjet de satisfacție pe față.
Realizase, probabil, că ne strecurasem afară din casă pe fereastră. În loc să
facă scandal, și-a savurat victoria. Parcă-i și puteam citi gândurile: „Vedeți și voi acum, limpede ca bună ziua, că n-aveți unde altundeva să mergeți, decât aici. Am câștigat”.
71
La început, viața și-a reluat cursul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, numai că mirajul n-a durat mult. După numai câteva zile, s-a iscat o altă
