sufocam la Dalian. Keumsun ne dăduse un număr de telefon mobil. Am sunat-o de la o cabină telefonică. „Vin și eu la Shanghai. Nu mai suport să
stau aici”, i-am spus.
La numai o săptămână după întoarcerea mea la Dalian, am luat-o iarăși din loc, de data asta îndreptându-mă spre sud. Am lăsat-o în urmă pe mama, sperând că în acest oraș nou pentru mine, straniu și misterios, urma să duc o viață mai plăcută.
După ce am ajuns în gara Shanghai, am urmat instrucțiunile pe care mi le dăduse Keumsun, ca să ajung unde lucra ea. Metropola era cu totul diferită
de Dalian, ca un labirint imens, cu străduțe înguste care colcăiau de oameni, foarte murdar. Până la urmă, am ajuns în fața unui magazin universal coreean. Acolo-și găsise de lucru Keumsun – era casieriță. Avea de lucru atât 100
de mult, încât nu-și găsise timp să vină să mă ia de la gară. Dar eu mă
bucuram peste măsură că aveam ocazia s-o revăd. Am stat de vorbă câteva minute, să ne spunem noutăți, și mi-am dat seama că sora mea o ducea foarte bine acolo – împărțea o cameră cu o colegă de serviciu.
Mai târziu, când magazinul nu mai era așa aglomerat, Keumsun mi-a povestit că-i venise destul de greu la început, când ajunsese acolo, fără
prieteni și fără familie lângă ea. Nu avea destui bani ca să supraviețuiască
fără serviciu. Neavând altă soluție mai bună, primele câteva nopți și le petrecuse în gară, ca un vagabond. Numai că aici, la Shanghai, chiar aveai posibilități de angajare, dacă-ți puneai mintea să le cauți. Mi-a oferit câteva ponturi despre cum puteam și eu să-mi găsesc o slujbă. Primul pas era să fac rost de niște acte false. Am rămas foarte surprinsă când am descoperit că
nimic nu era mai ușor, într-un oraș atât de mare, decât să capeți o identitate fictivă. Peste tot se găseau fluturași care făceau reclamă la cărți de identitate contrafăcute, pentru numai o sută de yuani, adică mai puțin de cincisprezece dolari americani. Ce trebuia să faci? Să telefonezi la numărul de pe fluturaș, să vii cu o fotografie – și cu banii, bineînțeles – și, în doi timpi și trei mișcări, căpătai un permis de rezidență fals. Pe-atunci, cărțile de identitate erau foarte rudimentar făcute, așa că era foarte simplu să le falsifici.
La Shanghai, orice permis de rezidență, chiar dacă era contrafăcut, îți deschidea ușile. Foarte repede mi-am găsit o slujbă de chelneriță la un restaurant pe care-l țineau niște sud-coreeni. Condițiile de lucru de acolo erau mult mai bune decât cele de la brutărie, iar colegii se purtau foarte frumos cu mine. Puțin câte puțin, am început să-mi găsesc locul acolo, în mare parte datorită surorii mele.
Dar într-o zi, la patru luni după ce ajunsesem la Shanghai, Keumsun mi s-a părut nervoasă și îndurerată în același timp. Mi-a spus: „A sunat mama. Cic-a încercat să se ducă iarăși la fermă… să-l vadă pe Chiang Qian. Și iar a ieșit prost. Vrea să vină să stea și ea cu noi”.
Ei, și iată cum am ajuns noi să ne reunim – încă o dată. Când a sosit la Shanghai, mama și-a făcut rost și ea de acte false, și toate trei ne-am găsit o cameră în care să locuim împreună.
101
În anonimatul acelei metropole uriașe, în toiul unei creșteri economice explozive, am început o viață nouă. Keumsun a fost prima care a reușit să se descurce de una singură. Ba chiar s-a îndrăgostit de un băiat chinez. Eu nu mă simțeam la fel de în largul meu deocamdată, dar am ajuns destul de repede să mă integrez în cultura sud-coreeană, datorită faptului că lucram în acel restaurant. Era primul meu contact cu „dușmanii” noștri și trebuie să
spun că lucrurile au mers destul de bine. Ei vorbesc limba coreeană cu un accent diferit de-al nostru, dar mănâncă aceleași lucruri ca și noi. Ne-nțelegeam foarte bine. În copilăria mea, învățasem la școală despre Coreea de Sud, că era un „regim de marionete ale imperialiștilor americani” și că se pregătea să ne cotropească în orice moment. La Shanghai, pentru prima oară în viață, am avut ocazia să-mi formez propriile opinii. Mă uitam la emisiunile televiziunii sud-coreene, iar cu timpul, au început să-mi placă
serialele sud-coreene, am descoperit cultura K-Pop7, ba chiar am devenit fan al artiștilor care erau staruri în China. N-am să uit niciodată primul CD pe care mi l-am cumpărat din banii mei.
Și situația noastră financiară se îmbunătățea. Mama și-a găsit un serviciu.
Tot menajeră s-a angajat, de data asta la doi expatriați sud-coreeni, care aveau o ditamai casa. Erau foarte generoși, mai ales pentru că-și găsiseră pe cineva care vorbea limba lor. Acolo, mama câștiga o mie opt sute de yuani pe lună (puțin peste două sute de dolari), ceea ce nu era deloc rău. Ori de câte ori se duceau înapoi în Coreea de Sud, în vacanțe, îi lăsau mamei cheile, ca să putem locui toate trei în casa lor. Ce lux aveau acolo! Mai ales în comparație cu mahalalele prin care locuiserăm noi în ultimii șapte ani. Într-o zi, în ajunul sărbătorii Solleal – Anul Nou coreean –, ne-au dat chiar și o bancnotă de o sută de dolari americani, apoi s-au îmbarcat în avion către Coreea de Sud.
7 Abreviere de la Korean pop; gen muzical originar în Coreea de Sud, caracterizat de mai multe stiluri muzicale - pop, muzică electronică, hip hop, rock, R&B. In ultimii ani a evoluat într-o mică subcultură între adolescenţii şi adulţii tineri din Asia de Sud-Est şi Centrală, concentrată în jurul trupelor şi cântăreţilor genului (n. red.).
102
Puțin câte puțin, am început să visez la cum ar fi fost să mă duc și eu în Coreea de Sud. La Shanghai, mulțumită acelor sud-coreeni care se purtau atât de frumos cu noi, mi-am redescoperit rădăcinile, limba maternă și mi-am format o imagine mult mai clară despre lume. Dar nu puteam studia, nici spera să-mi găsesc un serviciu bun, atâta vreme cât stăteam ilegal în China.
Și nu voiam să trăiesc tot restul vieții ca rezident ilegal sau cu acte de identitate false. În China, încă trăiam cu teama continuă de a nu fi arestate.
În Coreea de Sud, aș fi putut și eu, în sfârșit, să trăiesc fără ascunzișuri. Poate c-aș fi reușit chiar să-mi reiau studiile. Aflasem că în Coreea de Sud guvernul acorda cetățenie sud-coreeană tuturor fugarilor din Coreea de Nord, cu condiția să poată dovedi că nu erau spioni.
Singura dificultate era să ajungi până acolo. Poliția chineză monitoriza îndeaproape ambasada și consulatele sud-coreene. Pe această cale, era imposibil de ajuns. Singura soluție, pentru noi, era să călătorim printr-o altă
țară, de unde să putem ajunge în propriul nostru „pământ al făgăduinței”.
Dar cum să fi făcut și asta, fără pașapoarte?
În cele din urmă, ni s-a spus că existau rețele de contrabandiști, care puteau să ducă oameni în Coreea de Sud. Numai că trebuia să plătești – și încă mult. Și ce trebuia făcut pentru a lua legătura cu orice asemenea rețea de contrabandiști?
O prietenă și colegă de-a noastră ne-a dat, în mare secret, numărul de telefon al unui „traficant”. În 2006, mi-am luat inima-n dinți și am sunat la numărul acela misterios. A răspuns o voce bărbătească răstită. Mi-a spus care erau condițiile tranzacției: douăzeci de mii de yuani (aproape două mii cinci sute de dolari americani) de persoană, plătiți cu bani gheață în China, după care aceeași sumă, plătită prin card de credit, odată ce ajungeam la Seul. În total, era o sumă uriașă pentru noi trei. Am cerut amănunte: „Pe unde o să trecem? E periculos? Ce garanții avem că o să ajungem unde trebuie?”
Mi se revărsau întrebările pe gură odată cu aerul expirat. Dar individul respectiv nu era foarte vorbăreț și nici nu voia să se lungească la discuții. Se vedea clar că nu avea de gând să stea prea mult de vorbă. Dădea răspunsuri foarte vagi. Singurul lucru pe care mi l-a zis fără echivoc a fost prețul. Mi-a 103
spus, totuși, că urma să plece un grup peste câteva zile și că trebuia să ne hotărâm repede, în cazul în care voiam să facem și noi parte din grupul ăla.
Foarte repede.
Am închis telefonul, tulburată peste măsură.
Era genul de ofertă care putea fi ori acceptată, ori refuzată, fără vreo garanție de reușită. Iar toate riscurile implicate ne priveau pe noi.
Timp de trei zile, am întors problema pe toate părțile. Eram gata, oare, să
riscăm totul o dată în plus? Să pornim iar la drum și să renunțăm la confortul de care ajunseserăm și noi, în fine, să ne bucurăm la Shanghai, în ultimii doi ani? Mai îndrăzneam să ne asumăm riscul de a fi arestate la frontieră și trimise înapoi în iadul în care se transformase Coreea de Nord? Mai mult decât atât, contrabandistul păruse oarecum dubios. Când am vorbit iarăși la telefon cu el, ne-a cerut și mai mulți bani.
Keumsun a strâmbat din nas. A decis că ea prefera să rămână în China. Să
se despartă de prietenul ei chinez? Nici vorbă.
Eu, una, eram hotărâtă. Aveam de gând să plec și speram la o viață mai bună în Coreea de Sud. Văzându-mă chiar atât de hotărâtă, mama mi-a spus că venea și ea cu mine. Poate că, pur și simplu, nu voia să mă știe plecând singură. Era o decizie gen totul sau nimic. Eram în anul 2006 și trecuseră
