Mama, în schimb, nu era la fel de pregătită să părăsească Dalianul. Dar Keumsun nu avea nici o ezitare, așa că s-a hotărât să plece singură. Eu însă
voiam să rămân cu mama și nu mă simțeam pregătită să fac un asemenea pas. I-am dat surorii mele optzeci de yuani, s-o ajut să-și plătească drumul până la Shanghai. Poate că mai târziu aveam să mergem și noi după ea.
Adevăratul motiv pentru care mama nu voia să plece prea departe era că
spera să-și revadă fiul. Anul Nou chinezesc se apropia cu pași mari, iar ea se gândea să se ducă înapoi la țară, în nord, într-o vizită-surpriză. Câștigaserăm o sumă onorabilă de bani, lucrând la Dalian – mai mult de trei mii de yuani.
Pentru noi, erau foarte mulți. Numai gândindu-ne la ei, ni se ridica moralul și visam c-am fi putut petrece Anul Nou „în familie”. Poate că era o idee nebunească, dar și eu îmi doream foarte mult să-mi revăd frățiorul. Cu atâția bani, mama se și vedea cumpărând bunătăți de mâncare, ba chiar încropind 96
o mică petrecere „la fermă”. Eu, în schimb, voiam un singur lucru: să pot petrece câteva zile răsfățându-l pe fratele meu mai mic.
Această idee avea să se dovedească, în curând, una dintre cele mai grave greșeli pe care le-am făcut în cursul întregului nostru periplu de până atunci.
Am ascultat vocea inimii, în loc să ne ascultăm rațiunea.
Cu două zile înainte de Anul Nou chinezesc, ne-am dus neanunțate la
„fermă”, luându-i prin surprindere pe țăranul chinez și familia lui. Le-am explicat că făcuserăm niște bani și că veniserăm să petrecem Anul Nou cu ei.
Acum, sincer vorbind: în ciuda tuturor abuzurilor suferite și a scandalurilor, oamenii aceia, primii chinezi cu care avuseserăm de-a face, erau și singurii care s-ar fi putut numi familie pentru noi în țara aceea. Unde mai pui că de-acum exista și un copil care ne lega destinele tuturor pentru vecie.
Dar în camera mare, unde stătea toată lumea, frățiorul meu nu era pe nicăieri. Bărbatul, așa-zisul soț al mamei, a rămas foarte surprins când ne-a văzut și n-a știut ce să spună. Părea să penduleze între ușurare și mânie. Nu ne-a dat afară din casă, dar chiar lângă el stătea un bărbat care avea să
strice totul. Era fratele lui mai mic, un infractor pe care-l văzuserăm doar de câteva ori pe-acolo. Fiind un hoț, avusese de nenumărate ori de-a face cu poliția. A speculat imediat o posibilitate de a profita de situație. Ne-a spus că
puteam vedea băiețelul, dacă îi dădeam lui mai întâi niște bani – un șantaj ordinar.
Am rămas fără grai. Noi veniserăm acolo cu bune intenții, ca să petrecem Anul Nou împreună cu ei, să ne reconciliem. Dar n-aveam de ce să cedăm în fața unui asemenea șantaj. În prima seară, am încercat să ne păstrăm calmul, sperând că atmosfera din casă se va ameliora după câteva ceasuri.
Am dormit în camera mare. A doua zi dimineață, mama s-a străduit să preia inițiativa întrebându-și direct „soțul” care erau motivele din spatele acelui șantaj. Reacția lui a fost una neutră, în cel mai bun caz. Până la urmă, a părut gata să lase garda jos, dar exact în acel moment și-a făcut apariția fratele lui, care nu avea de gând să cedeze.
Orele au trecut, însă frățiorul meu nu era nicăieri. Eu și mama deveneam din ce în ce mai furioase. Ne simțeam trădate.
97
Ei, și-atunci s-a declanșat furtuna. Toți răcneau din toate direcțiile. Mama n-a mai putut răbda și a hotărât că era de ajuns. Cel mai bine pentru noi era să plecăm de îndată, chiar dacă ratam șansa de a vedea copilul. Fără să
ezite, s-a ridicat și m-a luat de mână către ușa de la intrare.
Afară se-ntunecase deja. Ne-am avântat prin beznă de-a lungul platoului, fără nici cea mai mică intenție de a ne mai întoarce vreodată. Dintr-odată
însă, „unchiul” nostru ne-a prins din urmă și a încercat să ne împiedice să
plecăm. Între timp, fratele lui mai mare ne-a înșfăcat rucsacurile și le-a dus înapoi în casă. Voia banii noștri – nimic altceva nu-i interesa nici pe unul, nici pe celălalt. Ne-am luptat cu ei, ne-am împotrivit, ne-am certat, până când am reușit, în cele din urmă, să scăpăm încă o dată. Nu ne-au mai urmărit.
Erau convinși că, luându-ne rucsacurile, intraseră și în posesia banilor noștri.
Ceea ce nu știau era că mama își ascunsese banii pe partea interioară a centurii. Nici vorbă să ne mai întoarcem acum.
Am alergat cât ne-au ținut picioarele pe drumul care ducea către sat.
Pământul era lunecos, de la zăpada și gheața care-l acopereau. Era în toi de ianuarie, un ger mușcător afară, iar pământul era învelit într-un strat gros de zăpadă. Nu conta însă, n-aveam o clipă de pierdut. De îndată ce țăranul și fratele lui și-ar fi dat seama că în bagajele noastre nu se găsea nimic valoros pentru ei, precis aveau să pornească după noi. Trebuia, deci, să părăsim drumul, ca să ne putem ascunde mai bine urmele. Așa că am luat-o la picior peste câmpuri, prin bezna ca smoala de neagră a nopții. Chiar dacă-mi ajungea zăpada până la genunchi, tot am alergat până când am rămas fără
suflu. Plecaserăm într-o asemenea grabă, că nici măcar nu avusesem timp să-mi pun încălțările. Ajunsesem atât de departe, iar eu eram în papuci. Dar nu puteam întârzia nici măcar o clipă. Trebuia să punem o distanță cât mai mare între noi și acea fermă uitată de Dumnezeu pe pământ. Ne-am forțat amândouă să fugim, până când ni s-a părut că se lumina de ziuă.
Iată, așadar, cum am petrecut noi Anul Nou chinezesc din 2004. Ce coșmar! Dar un lucru nu știam eu la momentul respectiv – că fusese pentru ultima oară în viață când mai puneam piciorul la blestemata de „fermă”.
Dis-de-dimineață, după toată alergătura nebunească prin câmpurile acoperite de zăpadă, am dat, în sfârșit, peste o stație de autobuz la 98
marginea drumului. Am luat-o către satul unde se afla brutăria la care lucrasem eu. Acolo, ne-am cumpărat niște haine și încălțări călduroase. Am găsit și un amărât de hotel, la care camera costa cinci yuani pe noapte (mai puțin de un dolar american) și ne puteam odihni și noi.
N-am avut niciodată un An Nou atât de prost.
99
Capitolul 12
Visând la Coreea de Sud
Nu mai fusesem niciodată atât de deprimată. După tradiția chinezească, artificiile bubuiau peste tot în jurul nostru. Tot satul celebra Anul Nou. Noi ne simțeam singure și descurajate. Erau șase ani și jumătate de când nu mai călcasem pe la școală. N-aveam nici perspective de viitor, nici casă măcar.
Dar cel mai rău dintre toate era faptul că lăsaserăm frățiorul în urmă, poate pentru totdeauna. Mi-era dor de el atât de mult, că mă gândeam la el tot timpul. În asemenea momente, mă simțeam însuflețită de o ură
nedisimulată față de „tatăl meu vitreg”. Uneori, îl uram atât de tare, încât aș
fi vrut să-l pot omorî cu mâinile goale.
A doua zi, am luat autobuzul către Dalian. Mama s-a întors imediat la familia de bătrâni la care mai lucrase. Aveau nevoie de ea în continuare, de vreme ce sănătatea bărbatului se deteriora din ce în ce mai tare. Așa încât și-a reluat lucrul fără întârziere. Dar mie-mi ajunsese cât stătusem în acel oraș. Voiam să plec de acolo, cât mai departe cu putință. Simțeam că mă
