După trei ore de mers, traficanții au devenit ceva mai vorbăreți. Ne-au explicat mai amănunțit la ce trebuia să ne așteptăm. Ne apropiam, din câte am înțeles, de un moment critic al periplului în care porniserăm. Eu simțeam că mi se strânge stomacul. Pentru prima oară, unul dintre cei doi bărbați ne-a vorbit pe un ton mai blând:
— Ascultați-mă cu atenție. Ne apropiem de frontiera cu Mongolia. Când ajungem în locul pe care-l cunoaștem noi, trebuie să coborâți din mașină și să urmați instrucțiunile mele. Nu vă faceți griji, o să fim și noi acolo, chiar lângă voi. Am ales o zonă foarte izolată, pe unde trec foarte puțini oameni.
O să vedeți un gard înalt, pe care va trebui să-l escaladați. Asta, la granița chineză, păzită la intervale fixe de patrule de frontieră. V-ajutăm noi să vă
urcați pe gardul ăla. Când ajungeți de partea cealaltă, n-aveți nimic altceva 108
de făcut decât să mergeți în față, cât puteți de repede. O s-ajungeți la un al doilea gard, care marchează începutul teritoriului mongol. După ce treceți și de-al doilea obstacol, sunteți salvate! Poliția chineză nu mai poate să vă
aresteze. S-a înțeles?
— Și pe urmă? Ce se va întâmpla cu noi? a vrut să știe, timidă, una dintre celelalte femei.
— Odată ce ajungeți de partea cealaltă, i-a răspuns bărbatul, tot ce aveți de făcut este să vă predați armatei mongole. Ei vă transportă la sediul din capitala Ulan Bator al ambasadei sud-coreene. De acolo, diplomații sud-coreeni vă preiau și vă transferă la Seul. Dacă ajungeți în grija lor, sunteți în siguranță. Mongolia și Coreea de Sud au încheiat un acord prin care toți fugarii nord-coreeni, cum sunteți voi, sunt trimiși în Coreea de Sud. Nu vă
faceți griji, o să fie bine!
Traficantul încerca să ne liniștească, când ne aflam aproape de un moment critic al întregii aventuri. Ultimul lucru de care avea nevoie ar fi fost ca noi – cinci câte eram –, să intrăm în panică aproape de sfârșitul drumului.
Dar chiar dacă explicațiile lui au fost bine-venite, nu-mi domoleau temerile.
Pe bancheta din spate a mașinii, anxietatea era cuvântul de ordine. Știam prea bine că de îndată ce noi am fi trecut de primul gard, cei doi bărbați aveau să-și ia tălpășița cu banii noștri, iar noi trebuia să ne descurcăm cu propriile puteri. Iar dacă s-ar fi întâmplat să ne aresteze poliția chineză de frontieră, ghinionul nostru.
Dar ei, cel puțin, își vor fi respectat partea de înțelegere. Și aveau să pună
la cale aceeași operațiune după alte câteva săptămâni, cu alți fugari. Nici acum, în ceasul al doisprezecelea, nu eram convinsă că aveam încredere deplină în acei doi bărbați, care nu păreau să fie motivați de nimic altceva decât de bani. Ăsta era motivul pentru care nu ne puteam permite să
comitem vreo greșeală.
După cinci ore de la plecare, șoferul a încetinit, a scrutat cu mare atenție împrejurimile, apoi a tras mașina pe marginea drumului și a oprit motorul.
Era trei dimineața. „Am ajuns”, ne-a spus.
Ne-a îndemnat să coborâm din mașină, având grijă să nu facem nici cel mai mic zgomot.
109
Afară era foarte frig. Deși eram în luna mai, nopțile erau deja răcoroase.
Prin beznă, am distins niște stânci, o porțiune de pământ și, dincolo de ele, un stâlp înalt de lemn. În fața noastră, se înălța un gard metalic, înalt de trei metri. I se spunea „linia verde”, pentru că în această culoare erau vopsiți acei stâlpi de lemn care se-nșirau de-a lungul frontierei dintre Mongolia și China. Traficanții ne-au explicat că aleseseră locul acela pentru că patrulele nu treceau foarte frecvent pe acolo. Chiar și așa, nu aveam o clipă de pierdut. Cei doi bărbați ne-au ajutat să ne cățărăm și să trecem peste gard.
Era foarte înalt, dar n-aveam timp să-mi fie frică. Eram firavă, ușurică, și am escaladat gardul ca o maimuță, folosindu-mă de plasa de oțel ca de o scară.
Îmi bătea inima atât de tare, de parcă să-mi spargă pieptul. Când am ajuns în vârful gardului, m-am oprit o clipă să-mi recapăt suflul, apoi am coborât de partea cealaltă.
Când am pus iarăși piciorul pe pământ, nici n-am avut răgazul să mă
bucur. Prea tare mă temeam că-n orice moment ar fi putut să apară vreun polițist de frontieră. Iar nervozitatea pe care o simțeam la contrabandiștii rămași de partea cealaltă a gardului era de natură să mă sperie și mai tare.
Nici ei nu voiau să mai zăbovească în zonă, căci riscau la fel de mult ca noi să
fie arestați. De vreme ce eram cea mai tânără din grup, a trebuit s-aștept după camaradele mele de evadare, mai grăsuțe și mai puțin agile decât mine, care se cam luptau să se cațere pe gard. Minutele au trecut, însă au părut interminabile. Și trebuia să ne grăbim și dintr-un alt motiv: partea cea mai grea abia urma – trebuia s-ajungem la granița mongolă. „Acum alergați drept înainte! Îndepărtați-vă de China cât mai mult cu putință!”, ne-a șoptit unul dintre contrabandiști, apoi s-a făcut nevăzut în bezna groasă.
Și-așa, deci, a început cursa noastră nebunească. Alergam toate cinci de mâneam pământul, ca și cum ne-ar fi urmărit un monstru invizibil. Mi se părea că pământul se mișca în sus și-n jos înaintea mea, fiindcă mi se cufundam picioarele în nisip la fiecare pas. Alergam toate fără să ne uităm înapoi. Trebuia să traversăm această fâșie de pământ al nimănui cât mai repede cu putință și să ajungem la partea mongolă a frontierei, situată la o depărtare de câțiva kilometri buni. Cum nu ajunseserăm acolo deocamdată, încă ne mai putea prinde vreun polițist chinez, în orice moment.
110
* * *
Am tot alergat o oră întreagă, până când am rămas fără suflu. Mintea mi se golise și nu se mai concentra decât la un singur lucru: s-ajungem la destinație. Respiram sacadat. Nu vorbeam una cu alta. Ochii au început să
mi se adapteze la întuneric, așa că reușeam să disting forme – stânci, coline
– în depărtare. Ne aflam în mijlocul deșertului, într-un peisaj arid și pustiu, cum nu mai văzusem nicăieri. Din spatele nostru, s-ar fi zis că soarele se pregătea să răsară. Timpul trecea la fel de repede cum alergam noi, iar în față tot nu se vedea nimic. Să ne fi rătăcit, oare? M-am gândit la ce ne spuseseră cei doi traficanți la despărțire: „Alergați drept înainte!”
Dar noi de unde să fi știut dacă alergam drept înainte sau nu? Nu exista vreo cărare după care să te ghidezi în acel deșert.
Când n-am mai fost în stare să fugim, am luat-o la pas. În cele din urmă, am reușit să disting ceva prin beznă. Ceva făcut de mâna omului. Era o pancartă plasată în vârful unui postament de beton.
Pe latura din fața noastră a pancartei scria, cu niște caractere chinezești pictate neglijent, Zhongguo, ceea ce înseamnă „China”. Pe partea cealaltă, era ceva scris încă și mai tremurat. Am încercat să descifrez acele mâzgăleli și am reușit să pricep că era vorba de un singur cuvânt. Nu eram foarte sigură, dar aș fi pus pariu că scria „Mongolia”. Ce ușurare! Ne îndreptam în direcția bună. Mi-am recăpătat suflul, în timp ce le așteptam pe celelalte.
Eram tânără și aș fi putut umbla mult mai repede, însă pentru mama și celelalte femei nu era deloc atât de ușor.
Le-am arătat ce descoperisem. Dar nu eram încă în siguranță. Câtă vreme nu ajungeam chiar la partea mongolă a frontierei, ne aflam în continuare la mila chinezilor. Așa c-am luat-o la fugă din nou, sub un cer care se lumina din ce în ce mai mult. Cât mai putea să dureze? Nu cumva traficanții ne păcăliseră?
În cele din urmă, am dat peste ceea ce ne doream să vedem, în fața mea, se înălța un gard, considerabil mai scund și într-o stare mai proastă decât cel de pe partea chineză a frontierei. Se potrivea descrierii pe care ne-o făcuseră contrabandiștii. Nu mai încăpea îndoială – ne aflam la frontiera mongolă! Ne atinseserăm scopul. Și era cu atât mai dulce victoria, cu cât gardul acesta nu era la fel de înalt precum cel al chinezilor. Ca niște 111
păienjeni, ne-am cățărat pe el cât de repede am putut, până am ajuns în vârf. După ce mi-am mutat vârfurile picioarelor pe partea cealaltă a gardului dărăpănat, m-am lăsat în jos la fel de grăbită.
