forța, smulgeam cu mâinile goale crengi din copaci. Era epuizant și mare lucru nici nu obțineam, pentru că la piață legăturile noastre de bețe făcute manual păleau prin comparație cu cele tăiate cu ferăstrăul. Rar se-ntâmpla să ni se dea pe ele mai mult de zece sau cincisprezece woni. Ca să obținem ceva mai mulți, mama s-a gândit la o șmecherie. Mă punea pe mine, mezina 49
familiei, să prezint marfa. Cum aveam o constituție fragilă și eram o apariție ca vai de lume, cumpărătorilor li se făcea milă de mine și se simțeau prost să
mai intre la tocmeli cu așa o fetiță amărâtă și neajutorată.
În fiecare zi, vrând-nevrând ne duceam la piață, iar seara ne întorceam la marginea orașului, de multe ori cu burțile goale, într-o bună zi, eu n-am mai putut suporta. Căram o legătură care-mi rupea umărul, de grea ce era.
Simțeam că nu mai pot și am refuzat să mai fac fie și un pas înainte.
— Trebuie s-ajungem la piață și să vindem astea până nu se-ntunecă! a exclamat mama.
Eu am rămas nemișcată.
— Foarte bine, stai aici. Noi două ne vedem de drum, a zis mama, exasperată.
Am stat și m-am uitat la ele două, cum se făceau din ce în ce mai mici în depărtare, și m-am lăsat la pământ. Era clar: aveam să-mi petrec noaptea exact acolo, pe pământ, singură. Nici nu-mplinisem doisprezece ani.
Întunericul s-a lăsat repede și m-a învăluit complet, făcându-mă să regret aproape imediat hotărârea luată. Mă-nfricoșa zgomotul pe care-l scoteau frunzele agitate de vânt. Mi se părea întruna că auzeam pe câte cineva cum se apropia, sau că vedeam niște umbre care se mișcau pe după copaci. Ca să
scap măcar de unele dintre aceste impresii, mi-am ciulit urechile și am închis ochii.
Mi-a fost imposibil s-adorm. Atunci, am redeschis ochii și m-am uitat în sus, la cer. Lumina palidă a lunii străpungea norii și făcea noaptea nu chiar așa de întunecată. Ca să nu mă mai gândesc la cât de înfricoșătoare era pădurea, mi-am întors atenția spre masele pufoase de pe bolta cerului. Ușor ușor, am început să deosebesc în ele imagini curioase. Un balaur, un om…
Eram uluită și am reușit, încetul cu încetul, să-mi alung teama. Din acea noapte, n-am mai văzut niciodată un cer nocturn atât de frumos. Abia atunci m-a cuprins toropeala, ca pe un bebeluș nou-născut. M-am trezit de dimineață. Eram tot singură, dar altfel mă simțeam bine. Am auzit zgomot de pași în depărtare. Printre tufișuri, și-au făcut apariția mama și Keumsun.
M-a cuprins bucuria, la vederea lor. Mai mult ca de orice, m-am bucurat că
nu se-ntorseseră cu mâna goală. Aduseseră teoks, turte de orez. Dorința 50
mea ascunsă era pe cale să se îndeplinească: aveam să ne ghiftuim cu ceva delicios, așa că ziua se anunța minunată.
* * *
La Rajin, viața noastră se desfășura în funcție de vreme. Mama ne-a organizat strategiile de supraviețuire în funcție de vreme. A doua zi după
câte o furtună pe mare, mergeam pe plajă la cules de alge marine aduse de valuri pe țărm. Le culegeam, făceam din ele supă și o vindeam la piață. În port, eu strângeam peștii pe care-i aruncau pescarii. Într-o după-amiază, lângă un depozit, mi s-au umplut nările de miros de mere. Am scotocit prin tot depozitul, până am găsit o lădiță-ntreagă de mere, multe dintre ele stricate, abandonate acolo de negustorii chinezi. Le-am ales pe cele care mai erau proaspete, așa c-am avut parte de-un ospăț în ziua aceea.
Modul acesta de viață era, totuși, epuizant. Vara se apropia de sfârșit; pâcla cețoasă a verii lăsa locul unui cer albastru imens, populat de nori uriași. La noi, în Coreea de Nord, se spune că se mărește cerul în septembrie.
Mi-am sărbătorit aniversarea de doisprezece ani pe străzi și n-aveam nici măcar o speranță de viitor.
Într-o zi, am întâlnit alt băiat, kotjebi ca și mine, cu care am stat de vorbă
pe trotuar. Mi-a vândut câteva ponturi despre cum te puteai descurca pe străzi: „Noi furăm. Avem astfel posibilitatea de a face bani – mai ales dacă
furăm varză. Uneori, ne-alegem și cu câte cinci sute de woni la un singur jaf!”
Am înțeles imediat că era în interesul meu și al familiei mele să ne schimbăm tactica. Drumurile noastre nesfârșite până-n munți și-napoi, încercările ridicole de a le smulge copacilor câteva crengi, eforturile de a vinde lemnele acelea de foc nu făceau altceva decât să ne sleiască de puteri
– și pentru ce? Pentru nimic sau pentru mai-nimic. Trebuia s-o lăsăm încolo de moralitate. Dacă voiam să scăpăm din Coreea de Nord, aveam nevoie de bani.
Așa c-am început și noi să furăm. Orice ne cădea în mână furam: legume, varză, porumb, pe care le revindeam în piață. Am reușit astfel să punem și niște bani deoparte. Dar afacerea comporta și riscuri. Într-o dimineață, în timp ce șterpeleam niște cartofi, și-au făcut apariția câțiva cultivatori. Ne-au 51
prins asupra faptului. Mama s-a milogit de ei să ne dea drumul. N-au ascultat o vorbă din ce le-a spus și s-au apucat s-o bată din toate puterile chiar acolo, în fața noastră. Eu și Keumsun am așteptat îngrozite să ne vină și nouă rândul. Norocul nostru a fost că de noi nu s-au atins. Arătam prea slăbănoage și neajutorate. Din fericire, nici nu ne-au dat pe mâna poliției. A fost cât pe-aci, dar am scăpat ca prin minune.
După această întâmplare nefericită, mama și-a stors mintea să găsească o modalitate mai puțin riscantă prin care să supraviețuim. I-a trecut prin cap inclusiv să-și deschidă o mică afacere, împreună cu sora ei cea mai mică. Așa că, la venirea toamnei, m-a trimis doar pe mine încă o dată la Chongjin, cu cinci sute de woni în buzunar – o sumă destul de mare pentru vremea respectivă. Am fi putut cumpăra chiar și zece kilograme de grâu cu acei bani.
Trebuia s-o conving pe mătușa mea să vină să ni se alăture. Chiar dacă
refuza, mi-a spus mama, eu trebuia să rămân la Chongjin, pentru că ea nu-și mai putea permite să aibă grijă la Rajin și de mine.
M-am urcat în tren de una singură. Nu mă mai temeam, pentru că
experiența de kotjebi de pân-atunci mă întărise. Mătușa m-a primit cu brațele deschise și, grație celor cinci sute de woni pe care-i adusesem cu mine, mi-a putut oferi o masă bună. Apoi, cu foarte mare grijă, am început să-i povestesc planul nostru.
Deși la început s-a speriat, numai gândindu-se la o asemenea idee, sora preferată a mamei a început apoi s-o rumege. Ea și soțul ei aveau probleme în căsnicie și se certau mereu.
După numai două zile, stăteam în gară amândouă, așteptând să luăm trenul în direcția Rajin-Sonbong. Eram destul de liniștite pentru că nu credeam c-ar fi putut să știe cineva despre intenția mătușii mele de-a fugi.
Dintr-odată, prin mulțimea de pasageri din gară, l-am zărit pe soțul ei, care alerga înnebunit de colo-colo, căutându-și nevasta. Ne-am ascuns cât am putut de repede, cu inimile bătând să ne spargă piepturile. Mătușa mea era clar cuprinsă de îndoieli. Ezita. Pe urmă, a sosit trenul. Exact în momentul în care ne pregăteam să urcăm, a făcut un pas înapoi.
52
— Știi, mi-a spus, la urma urmelor, eu totuși am un soț și doi copii. Pur și simplu, nu pot să-i las aici.
Iar eu, pur și simplu, n-aveam cum s-o conving să vină cu mine. Luase o hotărâre și cu asta, basta. I-am spus, în lipsă de ceva mai bun:
— Dacă te răzgândești vreodată, vino la Rajin s-o cauți pe mama.
