După o săptămână de discuții, totul s-a oprit pentru trei zile. Erau zile de sărbătoare în toată țara. M-am învârtit în cerc prin încăpere. După ce au trecut acele trei zile, totul s-a reluat exact ca la început. Mi se părea… inutil, interminabil, exagerat. Ne-am fi riscat noi viețile, am fi trecut prin atâtea dificultăți, dacă eram spioane? Mândria mea era oarecum rănită – nu-mi plăcea deloc că-mi puneau la îndoială bunele intenții.
Și totuși, într-o bună zi, chinurile mele au luat sfârșit. Am fost lăsată să mă
întorc în zona domiciliară și mi-am revăzut mama. Puteam și noi să vorbim.
Mi-a trecut prin minte că trecusem testul final. Moralul nostru s-a îmbunătățit considerabil, cu atât mai mult cu cât am fost lăsate și afară, până la urmă, să respirăm puțin aer curat. Ni s-a oferit un picnic în vârful celei mai înalte clădiri din Coreea de Sud, așa-numita Clădire 63, un turn înalt cu pereții din sticlă de culoarea somonului, care sclipea în lumina soarelui. De la o asemenea înălțime, priveliștea era fenomenală: râul era undeva, jos de tot, la picioarele noastre, iar munții, la orizont. Dar eram tot în custodia poliției. Ne-au dus și la un centru comercial, să ne cumpărăm haine noi. Au plătit ei, deși habar n-aveau de modă. Însă nu ne-a deranjat, am primit orice ne dădeau. În sfârșit, avea cineva grijă de noi, ne hrănea, ne-mbrăca – cum ar fi fost să ne comportăm ca niște nesimțite și să ne plângem?
124
După o lună de zile, ni s-a spus că urma să fim transferate la un centru special, unde trebuia să învățăm despre viața din Coreea de Sud. Toți transfugii nord-coreeni ajungeau în mod obligatoriu la centrul acela, denumit Hanawon, unde ți se oferea un curs de zece săptămâni, de capitalism. Totuși, cursul respectiv mi s-a părut la fel de chinuitor ca interogatoriile la care fusesem supusă. Încă o dată, m-am trezit închisă, alături de o mulțime de neciopliți și prost-crescuți. Toți se certau în camerele alea. Ziua, făceam cursuri teoretice, la care ni se preda istoria Coreei, sistemul capitalist și funcționarea societății din Coreea de Sud. Erau lucruri abstracte și foarte plicticoase. Din când în când, ni se dădea voie să părăsim incinta, pentru câte o „experiență practică” – o vizită la oficiul poștal, de exemplu, unde ni se arăta cum să expediem un colet. Pe urmă, am fost duși la o bancă, unde am învățat cum să utilizăm un bancomat. Eu eram fascinată
și complet năucită, deopotrivă. Nu înțelegeam explicațiile care ni se dădeau
– veneam dintr-o lume absolut diferită și nu pricepeam nimic despre sistemele financiare de care ni se vorbea.
* * *
Ca să recuperez perioada îndelungată în care fusesem privată de educație, am optat să urmez cursuri alături de adolescenți, și nu cu adulții, în fiecare miercuri și joi. Pentru prima oară de când plecasem de la Eundeok, mă-ntorceam și eu la școală. Am început să învăț matematică, literatură, iarăși istorie – după o pauză de nouă ani. Și am început să-nvăț și o brumă
de engleză.
La centrul Hanawon, tot pentru prima oară în viață, am scris în limba coreeană pe o tastatură de calculator. În China, trecusem o dată sau de două ori pe la un Internet-cafe, dar, cum nu știam prea multe în materie de calculatoare sau IT, nu-mi servise la mare lucru. Am aflat despre Coreea de Sud, spre surprinderea mea, că era una dintre cele mai avansate țări din lume, din punct de vedere tehnologic. Dar n-a fost ușoară această
reintegrare a mea în sistemul școlar. Nu-mi aminteam să fi trebuit să depun asemenea eforturi pentru temele de școală. Uitasem totul. Așa că, după ce 125
fusesem o elevă silitoare la Eundeok, am început să mă-ndoiesc de propriile capacități, în compania tuturor acelor tineri, care se dovedeau mult mai iuți la învățătură decât mine.
Din fericire, timpul a trecut repede și a venit, până la urmă, și ziua în care ni s-a îngăduit să plecăm de la Hanawon. Într-o dimineață, ni s-a spus că
urma să facem poze pentru cărțile de identitate. Cât de încântată am fost!
Era un moment crucial. Aveam și eu sentimentul, în cele din urmă, că într-adevăr eram pe punctul de a căpăta cetățenia. Eu și mama ne-am străduit să
arătăm cât puteam de bine, cu mijloacele pe care le aveam la dispoziție. Mai aveam puțin fard și m-am străduit să fiu drăguță. Era o fotografie mai mult decât importantă pentru mine. Mi-a revenit în minte și episodul din copilărie, în care eu și tata ne-am făcut acea poză într-un mic atelier fotografic din Eundeok. Se petrecuse cu atât de mult timp în urmă, într-o altă viață.
Când aparatul de fotografiat era pregătit să se declanșeze, m-am străduit să arăt cât mai bine. Dar, când am văzut rezultatul, am rămas dezamăgită –
nu arătam atât de bine pe cât sperasem. În naivitatea mea, îmi închipuiam că s-ar fi găsit cineva care să retușeze puțin acea poză. M-am lămurit, însă, repede, că existau și lucruri mai urgente de făcut. Oricum, acea fotografie, chiar dacă nu-mi plăcea, era un jalon important în viața mea. Însemna că nu mai era mult până să primim acte oficiale de identitate. Mai presus de orice, însemna că nu mai era mult până să fim libere, să trăim ca niște adevărați sud-coreeni. Cel puțin asta speram eu. În fiecare săptămână, câte un grup de șapte-opt transfugi nord-coreeni părăseau centrul Hanawon și se integrau în lumea liberă. Am început să numărăm zilele până ne venea și nouă rândul să ieșim. Nu mai era mult timp.
După aproape nouă luni de cursuri de cele mai multe ori plicticoase, a venit, în fine, și ziua cea mare. N-o să uit data toată viața mea: 28 decembrie 2006. Cu o noapte înainte, ne împachetaserăm toate lucrurile în cutii de carton. În dimineața de 28, ne-am urcat în autobuz și ne-am luat adio –
pentru totdeauna – de la viața de fugare.
126
Alături de șapte alți transfugi, am călătorit în liniște către Seul și către viețile noastre noi. Pe drum, a trebuit să ne oprim și să rezolvăm câteva ultime sarcini administrative, înainte să ne continuăm viețile în Coreea de Sud. Mai întâi, ne-am oprit la centrul administrativ al districtului în care aveam să locuim de atunci înainte. Acolo mi-am primit cartea de identitate sud-coreeană. Pentru prima oară după nouă ani, nu mai eram obligată să
trăiesc în ilegalitate! Imensă ușurare a fost pentru mine, chiar dacă, pe moment, nu am realizat pe deplin ce reprezenta acest lucru.
La urmă de tot, am fost duși la o bancă, să ne deschidem conturi.
Aflaserăm la Hanawon, spre marea noastră mulțumire, că guvernul îi sprijinea financiar pe transfugii nord-coreeni, ca să-i ajute să se stabilească
în Coreea de Sud. Cu toții am fost foarte surprinși, descoperind cât de ospitalieră putea fi noua noastră țară. După ce mă luptasem din toate puterile să supraviețuiesc în mizerie încă de la vârsta de unsprezece ani, acest sprijin financiar era ceva la care nu m-așteptasem. Mai mult ca niciodată, eram convinsă că fusese cea mai bună idee pe care am fi putut-o avea – să venim în Coreea de Sud –, lăsând în urmă statutul ilegal pe care-l aveam la Shanghai.
Eu am primit opt milioane de woni – la vremea respectivă, asta însemna șase mii cinci sute de dolari americani –, iar mama, douăzeci de milioane –
ceva peste optsprezece mii de dolari. Dar chiriile de la Seul erau atât de scumpe, încât milioanele noastre au fost puse imediat la bătaie, ca să ne putem permite apartamentul care ne fusese repartizat. Până am ajuns la bancă, banii noștri îi fuseseră deja transferați proprietarului acelei locuințe.
Ni s-au dat datele conturilor bancare și numerele cardurilor fiecăreia dintre noi. Gata – eram și noi niște sud-coreence „normale”. Tot ce mai aveam de făcut era să pornim în explorarea propriului apartament.
Să lăsase noaptea când autobuzul ne-a lăsat în fața destinației finale. Am coborât, lăsând în urma mea, pentru totdeauna, cele trei luni de tranziție, care mi se păruseră atât de lungi. Până la urmă, ne puteam începe noile vieți. Deocamdată, însă, eram epuizată după o zi atât de lungă.
În fața noastră, se înălța un complex uriaș de apartamente. Erau cu miile de felul ăsta în Coreea de Sud. Blocul avea cincisprezece etaje. Părea cam 127
demodat și era vechi de douăzeci de ani – dacă nu și mai mult. Nu m-așteptasem la ceva uimitor, dar totuși, eram puțin surprinsă. Chiar și așa, după un an de trăit pe apucate, era de-a dreptul un lux. Iar după atâția ani de când plecaserăm de la Eundeok, iată c-aveam un loc pe care-l puteam numi al meu. Nu aveam cuvinte să-mi descriu bucuria. Eu și mama ne-am îndreptat vitejește spre acea clădire înaltă din acel oraș necunoscut, care avea să devină acasă pentru noi.
Urmând instrucțiunile primite pe parcursul călătoriei finale cu autobuzul, mai aveam un pas de făcut: să mergem la biroul administratorului de bloc.
Eram așteptate acolo de cineva care urma să ne înmâneze cheile viitorului nostru apartament.
Am intrat amândouă, timide, în biroul respectiv de la parter. Într-adevăr, ne aștepta o femeie. Ne-a întâmpinat cu o atitudine distantă, ne-a verificat numele și a făcut ce trebuia să facă, dar fără să ne adreseze măcar o vorbă
de bun-venit.
— V-am făcut deja curățenie. Astea sunt cheile, sunteți repartizate în blocul 805, apartamentul 804. La etajul opt. Ca s-ajungeți acolo, trebuie să
traversați curtea principală.
