nu eram o persoană religioasă, cel puțin acum aveam sentimentul că făceam și eu parte dintr-o mare familie.
Uneori, elementul familial pare să lipsească în această nouă țară a mea, a cărei economie merge cu motoarele turate la maximum, dar fiecare își urmează propriul drum, și bărbații, și femeile, fără să-i bage întotdeauna în seamă pe cei din jurul lor. Cu atât mai mult am această senzație cu cât, deși mă consider integrată pe deplin în societatea sud-coreeană, încă există
lucruri care mă diferențiază de alți sud-coreeni și mă fac să mă simt mai apropiată de compatrioții mei originari din Coreea de Nord. Imigranții par să
aibă întotdeauna un fel de nostalgie, deși asta nu ne diminuează cu nimic sentimentul de gratitudine față de țara care ne-a primit.
139
* * *
Astăzi, am douăzeci și cinci de ani și mi-am făcut planuri de viitor. Aici pot să visez la lucruri despre care, în fosta mea viață, nici nu știam că există. Am avut posibilitatea să-ncep să învăț despre lume. Anul trecut, am fost chiar și-n Rusia! Am călătorit în Siberia, grație unui premiu pe care l-am câștigat, alături de prietenii mei din echipa de dezbateri – un club a cărui membră
sunt. Am terminat un concurs pe locul întâi și premiul era o excursie de o săptămână în Siberia.
Așa de tare m-am entuziasmat la gândul de a zbura iarăși cu avionul! Era pentru prima oară în viață când făceam o călătorie de plăcere. Și ce mândri eram cu toții că reușiserăm să câștigăm concursul! Cum aș fi putut eu să mă
gândesc măcar la o asemenea posibilitate cu numai câțiva ani mai înainte, când trăiam în sărăcia lucie de la Chongjin?
Acolo, în Rusia, eu și colegii mei de grupă am avut parte de o surpriză
uriașă. Într-o zi, aflându-ne în centrul Vladivostok-ului, am dat peste niște muncitori pe un șantier de construcții. Ghidul ne-a spus că erau nord-coreeni, trimiși de regimul lui Kim Jong-Il să muncească în străinătate și să
aducă în țară valută străină. Mi-au sclipit ochii de curiozitate. Același ghid ne-a explicat că numai bărbații erau trimiși la muncă, nevestele lor și copiii rămâneau în urmă, pe post de garanții, pentru că regimul voia să fie sigur că
nu fugeau și muncitorii aceștia, cum evadaserăm noi, din „raiul comunist”
întemeiat de Kim Il-Sung.
Văzându-i pe acei bieți oameni, parcă mi s-a rupt inima. Bineînțeles că m-am simțit atrasă de ei. Ardeam de dorința de-a sta de vorbă cu ei. Însă cu siguranță n-ar fi fost o idee bună. Dacă erau și cadre ale poliției nord-coreene prin preajmă? Prin minte mi-au trecut imagini vechi, cu felul în care fuseserăm interogate noi trei – eu, mama și Keumsun –, la graniță, după ce ne arestaseră în China. Riscul era enorm. Am plecat foarte nefericită de lângă acei bieți compatrioți de-ai mei, fără să schimb o vorbă cu vreunul dintre ei.
La Seul, mi-am început o viață numai a mea. Acum și aici, mă simt în largul meu. Locul meu preferat în care îmi petrec timpul este o cafenea din 140
apropiere de apartamentul în care stau. Merg și stau ore în șir acolo, cu laptopul meu alb, învățând sau visând cu ochii deschiși. Mă simt în elementul meu la „Doctorul Robin”. Îmi plac mediile liniștite și detest zgomotele puternice.
Viața în Coreea de Sud mi-a mai oferit ceva: de când sunt aici, am senzația că dacă aș crede în ceva, pot să și realizez acel ceva. Este o speranță
care nu mă costă nimic. Primul meu obiectiv este să-mi iau diploma universitară, după care să fac un masterat, deși nu știu încă în ce domeniu.
Dar, înainte de asta, mă gândesc să-mi iau un an sabatic, în care să reflectez, să-mi perfecționez limba engleză și, eventual, să călătoresc și să descopăr lumea. De asemenea, încerc să obțin și o bursă, ca să merg să studiez în Statele Unite ale Americii. Pentru mine, ar fi o incredibilă ocazie, așa că-mi țin degetele încrucișate.
Pentru ceva mai târziu în viață, îmi doresc o carieră prin care să le pot reda speranța și altora. Mă văd psiholog de copii. Când eram în China, vedeam atâția copii fără mame, atâția băieți și fete abandonați și lăsați să se descurce cum or ști, încât am început să realizez, încă de-atunci, cât de importantă e copilăria în formarea unei personalități. Asta, poate, și fiindcă
mie copilăria mi-a fost furată. Sau, poate, pentru că mă mai gândesc și-acum la fratele meu mai mic, a cărui soartă nu încetează a mă îngrijora.
El are acum unsprezece ani și vara trecută ne-am dus toate trei – eu, mama și Keumsun –, înapoi în China, în perioada concediilor, ca să-l revedem. Așa cum spuneam, cu pașapoartele noastre sud-coreene, nu mai aveam a ne teme de nimic.
Ne-am aranjat călătoria vara trecută, prin telefon, cu tatăl frățiorului meu, țăranul chinez, și ne-am dat întâlnire la Yangzi, un oraș din partea de nord a Chinei, unde se află o comunitate coreeană puternică. Planul era să-i ducem pe tată și fiu într-o călătorie turistică prin China și să plătim noi pentru tot.
După ce ne-am petrecut o noapte pe un vapor care traversa Marea Galbenă și după o călătorie interminabilă cu trenul, ne-am apropiat pe jos 141
de locul în care urma să ne întâlnim, în fața intrării unui centru comercial enorm. Mie-mi bătea inima de parc-ar fi vrut să-mi sară din piept. Mai aveam puțin și-mi revedeam frățiorul! Când îl părăsisem avea opt ani. Oare m-ar mai fi recunoscut acum? Plutea și un fel de tensiune în aer, mai ales pentru mama. Era prima oară, de când plecaserăm la Shanghai, că aveam să-l revedem și pe țăranul chinez, omul care ne obligase să trecem prin atâtea suferințe.
Pe trotuarul acela din mijlocul orașului Yangzi, mulțimea viermuia în jurul nostru și mă-ntrebam dacă eu însămi i-aș fi recunoscut pe cei doi. Probabil că se schimbaseră destul de mult. De fapt, însă, nu ne-a fost câtuși de puțin greu să-i dibuim – stăteau proțăpiți în fața intrării, un bărbat și un băiețel, pe care-i distingeai ușor în mijlocul atâtor oameni de afaceri: arătau ca niște vagabonzi, cu haine murdare și ponosite. Mi-a părut rău de ei și m-a cuprins imediat un sentiment de milă. Privirile ni s-au întâlnit, ne-am recunoscut fără probleme și ne-am croit drum prin mulțime unii către alții. Reîntâlnirea s-a desfășurat bine, zic eu. Țăranul chinez ne-a zâmbit și a părut cu adevărat bucuros că ne revedea – absolut surprinzător din partea unuia ca el. Mai îmbătrânise puțin, încărunțise și avea pielea parcă mai arsă de soare ca niciodată.
Frățiorul meu practic nu m-a băgat în seamă și a reacționat ca un preadolescent nepoliticos și prost-crescut. Nu mi-a trebuit mult ca să mă
recunosc șocată de lipsa lui de maniere și educație. La restaurant, s-a purtat ca un copil răsfățat și necioplit, mânat exclusiv de toane. Am încercat să stau de vorbă cu el, dar nimic altceva nu părea să-l intereseze decât să se joace cu iPhone-ul meu. Atunci, pe loc, am hotărât să mă duc să-i cumpăr niște haine noi, ca să arate și el mai prezentabil. De ceva timp, mama îi trimitea lunar țăranului chinez câte o sută de mii de woni (în jur de o sută de dolari americani), ca să-l ajute să-i crească băiatul. În Coreea de Sud, banii aceștia erau puțini, dar pentru o zonă rurală a Chinei, suma nu era delorc neglijabilă.
După toate aparențele, însă, țăranul chinez păstra banii pentru el însuși.
Uneori, îi mai trimiteam și haine frățiorului nostru. Când l-am întrebat pe țăranul chinez, fără înconjur, ce făcuse cu hainele respective, el mi-a răspuns fără să clipească: le vânduse pe toate. Așa demoralizată m-am simțit!
142
Apoi, ne-am continuat călătoria la Shanghai, ca turiști. Noi am fi vrut să le facem o bucurie frățiorului meu și țăranului chinez, dar, cu cât stăteam împreună cu ei mai mult, cu atât mai furioasă mă simțeam. Toate cheltuielile acelei călătorii le suporta mama, din banii pe care toate trei munciserăm pe brânci să-i adunăm, iar fratele meu și țărănoiul de taică-său parc-ar fi fost niște coate-goale. Ne-am dus la un parc de distracții de la Shanghai, am văzut chiar și un film 3D – biletele au costat o avere! - și, totuși, fratele meu cerea tot ce vedea. Iar tatăl său nu avea nimic de obiectat.
Mi-am spus, în sinea mea, că nu-l puteam lăsa pe acel copil să trăiască în asemenea condiții, în ghearele barbarului de țăran chinez. Voiam cu orice preț să-l ducem cu noi în Coreea de Sud.
În toiul excursiei, între mine și mama s-a iscat o ceartă pe acest subiect.
Nu era de acord cu părerea mea și credea că nu trebuia să-mpingem lucrurile prea departe. Mai presus de orice, însă, nu se simțea în largul ei în prezența propriului fiu, pe care fusese inițial forțată să-l conceapă, deși ea nu voia. Oricum, nu vorbea bine în chinezește, așa că-i venea și greu să
comunice cu băiatul, ceea ce complica și mai mult relația dintre mamă și fiu.
În plus, mama gândea pragmatic – știa cât de greu ar fi fost să-l ducem pe Chang Qian în Coreea de Sud. La început, când îi dăduserăm prima dată
telefon, după ce ajunseserăm la Seul, țăranul chinez ne spusese că nu avea nimic împotrivă să-și lase fiul să vină alături de noi. Acum, în schimb, era ceva mai ezitant. „Într-o zi”, ne tot spunea, fără să intre în alte amănunte.
