de-a lungul frontierei cu China, spun că populația nord-coreeană pare să nu mai aibă prea mare încredere în regimul Kim. Ori de câte ori stau de vorbă
cu alți și alți transfugi veniți dinspre Nord, poveștile lor arată că dezamăgirea generală a populației crește și devine tot mai puternică. Mă gândesc, în sinea mea: ce-ar fi să se trezească, într-o bună zi, Kim Jong-un față-n față cu o revoluție asemănătoare cu cele de-acum ceva timp, ale Primăverii Arabe?
Iar dacă se-ntâmplă vreodată așa ceva, o să pot și eu, în fine, să mă duc înapoi acolo, să revăd orașul Eundeok, de unde am plecat. Să revăd casa în care am copilărit și, mai presus de orice, sper să-mi revăd foștii colegi de școală. Uneori, la Seul, visez cu ochii deschiși la reuniuni de felul ăsta. Ce dor mi-e de prietenii mei de-acolo! În Coreea de Sud, toată lumea-și revede în mod regulat colegii din școala primară; se formează un cerc social, care este mereu alături de tine și care-ți poate sări oricând în ajutor, dacă-ți merge mai greu. Ori de câte ori îmi văd prietenii sud-coreeni că pleacă să-și reîntâlnească foștii colegi din copilărie, în sinea mea îi invidiez. În asemenea momente, îmi dau seama că regimul din Coreea de Nord m-a privat de o copilărie normală.
Dar n-am de gând să stau deoparte și să-mi petrec zilele dând cu mopul prin apartament. Aici, în Coreea de Sud, am un viitor și vreau să le pot insufla speranță altora. Multora dintre prietenii mei nord-coreeni le vine greu să se adapteze acestei societăți competitive. Sunt deprimați, pentru că
ei fac tot posibilul, dar nu reușesc să se integreze. Se simt inferiori în comparație cu localnicii născuți sud-coreeni. Încearcă din răsputeri să-i imite, dar sud-coreenii îi privesc de multe ori cu dispreț. Alți refugiați ajung adesea resentimentari și cad în depresie. Iată de ce mi-am stabilit asemenea țeluri – ca să reușesc, într-o bună zi, să le reamintesc altora ca mine că există
și pentru ei speranță. Vreau să le arăt compatrioților mei, care s-au stabilit în această țară, la fel ca mine, că pot fi și ei fericiți, că nu este imposibil să
reușească. Știu că visurile mele sunt ambițioase, dar eu le tratez cu sinceritate și cred că mi le pot îndeplini. Optimismul e o trăsătură care mi-a fost adânc inoculată. O am de la mama și sunt convinsă că ne-a ajutat pe amândouă să supraviețuim tuturor dificultăților prin care am trecut, purtându-ne pe lungul drum al libertății către viețile noastre cele noi din Coreea de Sud.
147
Epilog
Septembrie 2014. În iulie 2012, mă uitam lung pe hubloul avionului care s-a oprit pe pistă. Chiar dacă afară era deja noapte, abia așteptam să
explorez această nouă țară, pe care n-o mai văzusem decât în imaginația mea. Deși era întuneric, tot am putut distinge câmpurile vălurite, stropite ici și colo cu câteva căsuțe. În fața mea, se afla micul aeroport din Springfield, statul Missouri. Așa, deci, arătau Statele Unite ale Americii? Recunosc, mai curând eram dezamăgită. Eu mă gândisem la zgârie-nori înalți. Când colo, parc-aș fi avut înaintea ochilor un oraș-fantomă.
Lunga mea călătorie până acolo începuse la Seul. Din capitala Coreei de Sud, mă îmbarcasem într-un zbor interminabil până la Chicago, statul Illinois, de unde făcusem transferul către un alt zbor, de data asta spre destinația mea finală, Springfield. Într-un târziu – foarte târziu ajunsesem în Vestul Mijlociu american. Alți doi studenți, care călătoriseră în același avion cu mine, s-au pus pe așteptat în fața aeroportului, alături de mine. Erau din Belarus amândoi. Reprezentanții școlii au venit să ne ia de-acolo și ne-am urcat cu toții într-o mașină. Era o noapte neagră ca smoala. Și eu, și ceilalți doi studenți abia ne mai puteam ține ochii deschiși, în timp ce mașina străbătea câmpurile.
Mie-mi chiorăiau mațele de foame. După cam o jumătate de oră de drum, am oprit la un restaurant fast-food, la marginea șoselei, de unde am luat un hamburger. A trebuit să-mi plătesc singură gustarea, ceea ce m-a surprins. În Coreea, de obicei, oaspeții nu sunt lăsați să plătească – gazdele se ocupă de tot. Așa e tradiția la noi. Când am terminat de mâncat, ne-am continuat drumul și nu ne-am mai oprit până n-am ajuns în campusul universitar, care era noua noastră destinație finală. Mi-am găsit camera de cămin și am adormit imediat, epuizată după așa o călătorie lungă.
148
Dimineața, iarăși îmi dădea stomacul de veste. Am decis că era momentul să părăsesc siguranța căminului și să caut ceva de mâncare, apoi să vizitez noile împrejurimi. Totuși, când am ieșit, am rămas peste măsură de surprinsă, văzând cât de mic era orașul – atât de mic, de parc-aș fi fost în mijlocul unui câmp. Am luat-o pe străzi și n-am găsit nici măcar un magazin.
Ce diferit era de Seul, unde magazinele mici, dar cu de toate, se găsesc la fiecare colț de stradă. În schimb, aici, ori de câte ori mă-ncrucișam cu alți trecători, mă salutau spontan, zâmbindu-mi larg și spunându-mi: „Bună!”
Asemenea gesturi prietenoase m-au făcut să zâmbesc în sinea mea. Ce simpatici erau oamenii de-aici! Mă aflam, să vezi și să nu crezi, în America!
Sosirea mea în SUA era totuna cu împlinirea unui vis care mi se conturase în minte cu mai multe luni în urmă, la Seul. La sugestia unei prietene de acolo, dădusem peste o reclamă de pe Internet, postată de Ambasada americană, prin care li se ofereau burse studenților care voiau să meargă și să studieze în America. În Coreea de Sud, orice student visează să plece în străinătate la studii, în special în Statele Unite ale Americii. Este țara pe care coreenii aspiră cel mai mult s-o viziteze, pentru că este țara cea mai puternică din lume. Și eu îmi doream dintotdeauna să călătoresc în America, să experimentez pe propria piele stilul de viață american și să-mi lărgesc orizonturile. Chiar și când eram în Coreea de Nord, America mi se părea fascinantă. În copilărie, când eram elevă, învățasem că SUA erau dușmanul nostru. Că americanii aveau părul blond, nasurile mari și ochii verzi – cel puțin, așa ni se spunea. Pentru noi, stereotipul „alb” li se aplică numai și numai americanilor – habar n-aveam că mai existau și europenii. Această
fascinație creată de lumea din afară există și azi în Coreea de Nord: unii nord-coreeni urmăresc în secret programele de televiziune americane. Deși e foarte periculos, faptul de a vedea cum este în restul lumii le îngăduie să
viseze. Ba chiar, unii oameni care fug din Coreea de Nord, călătorind către Thailanda sau Laos, cu trecere prin China, solicită azil Statelor Unite ale Americii, mai degrabă decât Coreei de Sud. În ceea ce mă privește, când am depus cerere pentru acea bursă, îmi doream și să văd America, și să apelez la conștiința internațională în privința violărilor neîntrerupte ale drepturilor omului, care se desfășoară în Coreea de Nord.
149
Asta-i și explicația pe care am dat-o cu ocazia interviului susținut la Ambasada americană. Am căutat să fiu cât mai onestă când am depus cererea de bursă, accentuând valorile în care cred. Nu voiam să merg în SUA ca să fac bani ori să-mi găsesc o slujbă, ci ca să am o experiență. Le-am spus povestea mea și celor de la Consulat, cum îmi părăsisem țara din cauza foametei. Acum, le-am explicat, îmi era „foame” cu totul altfel: voiam să văd cum era și-n restul lumii, să-nvăț cum era să trăiesc alături de alții. Mi s-au pus o mulțime de întrebări, ceea ce m-a încurajat, de fapt, și am plecat de la întâlnire cu speranțe mari. Dar tot n-am pomenit nimănui de acel interviu, pentru eventualitatea că n-aș fi fost acceptată. În acel moment, pentru mine încă era un vis îndepărtat să studiez înstrăinătate.
Una dintre cerințe era să fi obținut atestatul TOEFL, un test de limbă
engleză ca limbă străină – iar eu abia o vorbeam. Așa că frica s-a transformat în realitate: am obținut un punctaj sinistru la examenul respectiv. Ca să devii eligibil pentru acea bursă, trebuia să ai minimum 61 de puncte, iar eu nu aveam decât 45. M-am simțit descurajată. Spre norocul meu, Ambasada mi-a mai acordat o șansă, poate pentru că interviul meu decursese atât de bine.
Mi-am regăsit curajul și m-am pus serios pe învățat, ca să-mi îmbunătățesc punctajul.
În fine, cu o lună înaintea datei de plecare, am fost informată că
obținusem bursa. Numai trei transfugi nord-coreeni fuseseră selectați, iar eu mă număram printre ei. Ce fericită puteam fi! Mama era și ea mândră peste măsură și nu se putea abține să le spună tuturor cunoscuților ei: „Fata mea va pleca în America!”
Așa, deci – iată cum am luat eu drumul statului american Missouri, în iulie 2012, unde era vorba să stau timp de un an. Aveam de gând să-nvăț engleza mai bine și să studiez psihologia, domeniu care mă pasionează foarte tare.
Adevărul este că nu era pentru prima oară când puneam piciorul în lumea occidentală. Cu câteva luni în urmă, avusesem ocazia să vizitez un oraș
celebru – Parisul! Am petrecut o săptămână acolo, ca să le prezint jurnaliștilor, și publicului francez în general, ediția franceză a cărții pe care tocmai o țineți și dumneavoastră în mâini. Am stat într-un hotel mic și foarte vechi din apropiere de Champs-Flysees, cel mai cunoscut bulevard din lume.
150
Am avut un program plin de interviuri. Jurnaliștii francezi mi-au pus o mulțime de întrebări. Nu mai avuseseră niciodată de-a face cu o nord-coreeancă autentică, așa că erau fascinați și s-au purtat foarte frumos cu mine. Am fost invitată și la emisiunile de televiziune matinale. Am dat interviuri în cafenele și m-am lăsat fotografiată pe malul Senei. Asta se-ntâmpla spre sfârșitul iernii când bătea o briză rece de-a lungul fluviului, dar eu am rămas neclintită în fața camerelor, ca să-mi prezint cartea și să ofer mărturii despre situația drepturilor omului din Coreea de Nord – aceasta-mi era misiunea și acesta era scopul cărții.
Era foarte ciudat să mă aflu în acel oraș istoric, unde stilul de viață este atât de urban și de sofisticat, și să vorbesc despre foamete. Am încercat să-nvăț cât puteam de mult din acea experiență. Și, bineînțeles, mai era și bucătăria franceză, pe care-mi dorisem mereu s-o încerc. La restaurantele în care intram, încercam câte un fel nou de mâncare. În prima seară, am gustat foie gras, o specialitate franceză celebră. Totul mă făcea curioasă – am încercat chiar și mușchi de miel și, bineînțeles, brânzeturi franțuzești. Când cineva mi-a oferit brânză albastră, mai întâi am acceptat, politicoasă, dar apoi m-am strâmbat când am văzut-o. Era mucegăită și mirosea foarte tare.
Am pus puțin pe vârful limbii și… am rămas și eu surprinsă de cât de tare mi-a plăcut! Așa c-am gustat încă de două ori. Dacă stai și te gândești, brânza, pentru francezi, este cam la fel cum e kimchi pentru coreeni. Iar deserturile franțuzești – ce delicioase erau! Am făcut-o puțin și pe turista și m-am fotografiat în fața Turnului Eiffel. Îmi place foarte mult acea poză. Când am ajuns înapoi la Seul, am pus-o fundal pe ecranul telefonului mobil, ca suvenir din acea săptămână atât de specială pentru mine.
Acolo, în Missouri, atmosfera era foarte diferită, dar, pe măsură ce zilele treceau, mă simțeam din ce în ce mai fermecată de Vestul Mijlociu și de oamenii locurilor. Auzisem de multe ori că dacă vrei s-ajungi cu-adevărat să
cunoști America, trebuie să mergi la țară – așa mi se părea și mie. Oamenii de-acolo erau foarte politicoși. Îți deschideau ușa și te lăsau să intri prima, ceea ce în Coreea nu se-ntâmplă niciodată. Atitudinea prietenoasă este un 151
aspect al culturii occidentale, pe care-l apreciez cu asupra de măsură. Sigur că erau și oameni mai puțin amabili: de două ori m-am trezit insultată în termeni rasiști de șoferi care au trecut pe lângă mine. Dar aceștia constituiau excepția. Mi-am făcut acolo prieteni de prin toată lumea.
Societatea americană, din câte am descoperit, e „cosmopolită” și
„amestecată”. Nu există american „tipic”. Una dintre prietenele mele avea mașină și mergeam de multe ori împreună la cumpărături, la magazinul Wal-Mart învecinat. Era principala distracție pentru timpul liber. Îmi plăcea foarte mult să merg acolo și să văd câte lucruri aveau, inclusiv produse alimentare. Supraviețuisem foametei din copilărie, la urma urmei, și era perfect normal să mă simt atrasă de tot ce ținea de mâncare acum. Prețurile erau mult mai accesibile decât în Coreea de Sud, și de multe ori cumpăram provizii suficiente, cât să organizăm câte o mică petrecere la cămin, la care invitam și vecinii de camere. Am descoperit bucătăriile multor națiuni ale lumii, printre care, de exemplu, mâncarea thailandeză și cea arabă. Prietenii mei saudiți mi-au făcut cunoștință cu specialitatea lor, kapsa, cu orez și pui.
Mi-a plăcut la nebunie! Cât am stat în America, m-am și îngrășat oarecum, la cât de mult am mâncat.
