Mă îmbrânci şi, poticnindu-mă, m-am lovit de perete.
— Ştergeţi-o de-aici!
O luarăm la goană prin întuneric, nerăbdători să dispărem cât mai repede din raza lanternei înainte ca nemţii să se răzgândească. Le auzeam vocile pierzându-se în urma noastră, angajate într-o dispută violentă. Ceilalţi doi poliţişti îl certau pe cel care ne lăsase să plecăm. Socoteau că nu merităm niciun strop de milă, fiindcă noi începuserăm războiul în care mureau acum nemţii.
Deocamdată însă, nu mureau, ci se îmbogăţeau. Tot mai des, cete de nemţi invadau casele evreilor, le jefuiau şi încărcau mobilele în furgonete.
Consternaţi, proprietarii caselor îşi vindeau piesele cele mai de valoare şi le înlocuiau cu lucruri de două parale, care să nu mai tenteze pe nimeni. Şi noi ne-am vândut mobila, deşi mai curând de nevoie decât de teamă: eram tot mai săraci. Niciunul dintre noi nu se pricepea să se tocmească. A încercat Regina, dar a dat greş. Ca avocat, avea un puternic simţ al cinstei şi responsabilităţii, aşa că pur şi simplu nu putea cere sau primi pe ceva un preţ de două ori mai mare decât merita. A preferat să devină preparator.
Tata, mama şi Halina dădeau lecţii de muzică, iar Henryk preda engleza. La acea vreme, numai eu nu puteam găsi un mijloc de a-mi câştiga pâinea.
Scufundat în apatie, tot ce puteam face era să mai lucrez uneori la orchestraţia concertino-ului meu.
În a doua jumătate a lui noiembrie, fără nicio explicaţie, nemţii au început să baricadeze cu sârmă ghimpată străduţele laterale la nord de strada Marszalkowska, iar la sfârşitul lunii a fost făcut un anunţ căruia nimeni nu i-a dat crezare imediat. Nici în gândurile noastre cele mai secrete n-am fi bănuit vreodată că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva: de la întâi la cinci decembrie, evreii urmau să-şi facă rost de nişte banderole albe pe care să fie cusută o Stea a lui Da vid albastră. Aşadar, aveam să fim stigmatizaţi public ca nişte proscrişi. Câteva secole de progres umanitar aveau să fie anulate. Ne 34
întorceam în Evul Mediu.
Săptămâni în şir, intelighenţia evreiască a rămas în stare de arest voluntar la domiciliu. Nimeni nu se aventura în stradă cu stigmatul pe mânecă, şi dacă n-aveam încotro şi trebuia totuşi să ieşim din casă, încercam să trecem neobservaţi, mergând cu ochii în pământ, copleşiţi de ruşine şi disperare.
Pe nesimţite, s-a instalat vremea urâtă de iarnă, şi frigul părea să conspire cu nemţii, omorându-i pe oameni. Gerul n-a cedat săptămâni la rând; nimeni nu-şi amintea de temperaturi atât de scăzute în Polonia. Cărbunii erau o marfă rară, şi preţurile atingeau cifre exorbitante. Ţin minte că zile în şir a trebuit să stăm în pat, fiindcă în apartament era un frig insuportabil.
În perioada cea mai grea a iernii, au început să sosească la Varşovia valuri de evrei deportaţi, evacuaţi din Occident. De fapt, ajungeau numai o parte din ei; fuseseră încărcaţi în vagoane pentru vite în locurile lor de baştină, vagoanele fuseseră sigilate, şi oamenii trimişi fără hrană, apă sau vreun mijloc de încălzire. Adeseori, era nevoie de mai multe zile pentru ca transporturile astea cumplite să-şi atingă destinaţia, Varşovia; abia atunci oamenilor li se îngăduia să iasă. În unele transporturi, doar jumătate din pasageri mai erau în viaţă, şi aceia degeraţi rău de tot. Cealaltă jumătate erau cadavre, înţepenite în picioare printre ceilalţi; cădeau la pământ numai când se mişcau cei vii.
S-ar fi zis că lucrurile nu puteau fi mai rele. Dar asta din perspectiva evreilor; nemţii erau de cu totul altă părere. Fideli sistemului lor de a-şi exercita treptat presiunea, în ianuarie şi februarie 1940 au emis noi decrete represive. Primul anunţa că evreii trebuiau să presteze doi ani de muncă în lagăre de concentrare; acolo aveam să primim o „educaţie socială adecvată”, care să ne vindece de condiţia de „paraziţi pe organismul sănătos al popoarelor ariene”. Bărbaţii cu vârste cuprinse între doisprezece şi şaizeci de ani şi femeile între paisprezece şi patruzeci şi cinci de ani trebuiau să
plece. Al doilea decret stabilea metoda de înregistrare şi de transportare a noastră. Ca să nu aibă bătăi de cap, nemţii încredinţau această sarcină
Consiliului Evreiesc care se ocupa de administrarea comunităţii. Trebuia să
punem umărul la propria noastră execuţie, pregătindu-ne căderea cu propriile mâini, comiţând un soi de sinucidere reglementată oficial.
Transporturile urmau să plece în primăvară.
Consiliul a hotărât să cruţe cea mai mare parte a intelighenţiei. Contra sumei de o mie de zloţi de căciulă, trimiteau un membru al clasei muncitoare evreieşti ca înlocuitor al persoanei aparent înregistrate. Fireşte, nu toţi banii ajungeau în mâinile bieţilor înlocuitori: funcţionarii Consiliului trebuiau şi ei 35
să trăiască, şi trăiau bine, cu votcă şi mici delicatese.
Dar transporturile nu au plecat în primăvară. S-a văzut din nou că
decretele oficiale germane nu trebuiau luate în serios; de fapt, s-a făcut simţită o relaxare a tensiunii în raporturile dintre nemţi şi evrei, care părea din ce în ce mai reală pe măsură ce ambele tabere erau tot mai preocupate de evenimentele de pe front.
Sosi în sfârşit primăvara, şi nimeni nu se mai îndoia acum că Aliaţii, care-şi petrecuseră iarna făcând pregătirile necesare, aveau să-i atace pe nemţi simultan din Franţa, Belgia şi Olanda, să străpungă Linia Siegfried, să ia în stăpânire Saarland, Bavaria şi nordul Germaniei, să cucerească Berlinul şi să
elibereze Varşovia cel mai târziu în acea vară. Întregul oraş era cuprins de o nerăbdare amestecată cu speranţă. Aşteptam începerea ofensivei ca şi când ne-am fi pregătit cu emoţie pentru o petrecere. Între timp, nemţii au invadat Danemarca, dar în opinia politicienilor noştri asta nu însemna nimic.
Armatele lor aveau pur şi simplu să fie izolate acolo.
La 10 mai ofensiva a început, în fine, dar era o ofensivă germană. Olanda şi Belgia au fost îngenuncheate. Nemţii au intrat triumfal în Franţa. Un motiv în plus să nu ne descurajăm. Se repeta anul 1914. De partea franceză, la comandă se aflau aceiaşi oameni: Petain, Weygand – nişte străluciţi exponenţi ai şcolii Foch. Puteai avea încredere că or să se apere împotriva nemţilor la fel de bine ca şi ultima dată.
În sfârşit, la 20 mai, un coleg de-al meu, violonist, a venit să mă vadă după
prânz. Urma să cântăm împreună, reamintindu-ne o sonată de Beethoven pe care n-o mai interpretasem de mult şi care ne plăcea în mod deosebit amândurora. Mai invitasem câţiva prieteni, şi mama, care dorea să ne ofere o trataţie, ne făcuse cafea. Era o zi frumoasă, însorită, şi ne bucuram de cafea şi de prăjiturelele delicioase coapte de mama; eram bine dispuşi. Ştiam cu toţii că nemţii sunt la porţile Parisului, dar niciunul din noi nu era prea îngrijorat. La urma urmei, exista Marna – clasica linie de apărare unde totul trebuie să înceteze, aşa cum se întâmplă în fermata părţii a doua a scherzo-ului în Şi bemol minor al lui Chopin: un tempo furtunos de tremolouri care se desfăşoară tot mai intempestiv, până la acordul final – moment în care nemţii aveau să se retragă spre graniţa lor la fel de energic cum înaintaseră, antrenând sfârşitul războiului şi victoria Aliaţilor.
După cafea, tocmai ne pregăteam să ne începem reprezentaţia. M-am aşezat la pian, cu un grup de ascultători sensibili în jurul meu, capabili să
aprecieze plăcerea pe care plănuiam să le-o fac lor şi mie însumi. Violonistul stătea în dreapta mea, iar la stânga şedea o încântătoare prietenă de-a Reginei, care urma să întoarcă paginile pentru mine. Ce-aş mai fi putut dori 36
ca fericirea mea să fie desăvârşită? N-o mai aşteptam decât pe Halina; coborâse la prăvălie să dea un telefon. S-a întors ţinând în mână un ziar: o ediţie specială. Pe prima pagină erau tipărite cu litere de-o şchioapă, neîndoielnic caracterele cele mai mari care existau: PARISUL CADE!
Mi-am pus capul pe pian şi – pentru prima oară de la începerea războiului
– am izbucnit în plâns.
După ce nemţii, îmbătaţi de victorie, se opriseră o clipă să-şi tragă
sufletul, aveau acum din nou vreme să se gândească la noi, deşi nu s-ar fi zis că ne uitaseră cu totul în toiul luptelor din vest. Jefuirea evreilor, evacuarea lor forţată, deportările la muncă în Germania se petreceau permanent, dar ne obişnuiserăm cu ele. Acum ne aşteptau lucruri şi mai rele. În septembrie au plecat primele transporturi destinate lagărelor de muncă din Betzec şi Hrubieszow. Evreii care primeau acolo o „educaţie socială adecvată” stăteau zile în şir în apă până la brâu, îmbunătăţind sistemul de canalizare, şi aveau drept hrană o sută de grame de pâine şi o farfurie de supă chioară pe zi, cât să nu moară de foame. Nu plecau, aşa cum se anunţase, pe doi ani, ci numai pe trei luni, destul ca oamenii să se epuizeze fizic şi să se îmbolnăvească de tuberculoză.
Bărbaţii rămaşi în Varşovia trebuiau să meargă la muncă acolo: fiecare din ei urma să efectueze şase zile de muncă fizică pe lună. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să evit asta. Mă temeam pentru degetele mele. Era de-ajuns o atonie musculară, o inflamare a încheieturilor sau doar o lovitură
păcătoasă, şi cariera mea de pianist lua sfârşit. Henryk vedea altfel lucrurile.
Socotea că un creator, un intelectual trebuie să facă o muncă fizică pentru a-şi evalua cum se cuvine propriile capacităţi, aşa că-şi îndeplinea norma lui de muncă, deşi asta îi întrerupea studiile.
Curând, alte două evenimente afectară starea de spirit a oamenilor. Mai întâi, a început ofensiva aeriană germană împotriva Angliei. Apoi, la intrarea străzilor au apărut nişte panouri care aveau să marcheze mai târziu graniţele ghetoului evreiesc, informându-i pe trecători că străzile respective erau contaminate de tifos şi trebuiau ocolite. Ceva mai târziu, singurul ziar din Varşovia publicat în poloneză de nemţi oferea un comentariu oficial asupra acestui subiect: nu numai că evreii erau nişte paraziţi sociali, dar mai şi răspândeau infecţia. Nu aveau să fie închişi în ghetou – continua articolul; de fapt, nici nu era folosit cuvântul ghetou. Germanii erau o rasă prea cultivată şi generoasă, spunea ziarul, ca să închidă până şi nişte paraziţi cum sunt evreii în ghetouri, o rămăşiţă medievală nedemnă de noua ordine din Europa. În loc de asta, urma să existe în oraş un cartier evreiesc separat, unde să trăiască numai evreii, bucurându-se de libertate deplină, şi unde să
37
continue practicarea culturii şi obiceiurilor lor tradiţionale. Din motive care ţineau strict de igienă, acest cartier avea să fie înconjurat de un zid, astfel încât tifosul şi alte boli evreieşti să nu se propage în celelalte părţi ale oraşului. Raportul umanitar era ilustrat printr-o mică hartă care indica graniţele precise ale ghetoului.
