Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/222 85 46, fax 021/224 36 32
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, www.librariilehumanitas.ro
ISBN 973-50-0776-2
4
Cuvânt înainte
Până acum câţiva ani, tata nu mi-a vorbit niciodată despre experienţele lui din timpul războiului. Totuşi, ele m-au însoţit încă din copilărie. Prin această carte, luată pe ascuns dintr-un colţ al bibliotecii noastre pe când aveam doisprezece ani, am descoperit de ce nu aveam bunici paterni şi de ce tata nu pomenea niciodată despre familia lui. Cartea mi-a dezvăluit o parte a propriei mele identităţi. Tata aflase c-o citisem, eram sigur de asta, dar n-am discutat niciodată despre ea, şi poate de aceea nici nu mi-a trecut prin minte că ar avea vreo cât de mică însemnătate pentru alţi oameni – lucru asupra căruia mi-a atras atenţia prietenul meu Wolf Biermann, când i-am spus povestea tatei.
Locuiesc în Germania de mulţi ani, şi nu-mi iese din minte dureroasa lipsă
de comunicare dintre evrei, nemţi şi polonezi. Sper că această carte va ajuta la cicatrizarea unor răni care nu s-au închis încă.
Tatăl meu, Władysław Szpilman, nu e un scriitor. Prin profesiunea lui, este ceea ce în Polonia se cheamă „un om în care trăieşte muzica”: un pianist şi un compozitor care a fost întotdeauna o figură însufleţitoare şi semnificativă a vieţii culturale poloneze.
Studiile de pian şi le-a desăvârşit cu Arthur Schnabel, la Academia de Arte din Berlin, unde a urmat şi compoziţia, cu Franz Schreker. Când a venit Hitler la putere, în 1933, s-a întors la Varşovia şi a început să lucreze ca pianist pentru Radio Polonia. Până în 1939 compusese muzica pentru o serie de filme, precum şi numeroase lieduri, şansonete şi cântece foarte populare la acea vreme. Înainte de război, a cântat alături de Bronislav Gimpel, violonist de renume internaţional, de Henryk Szering şi de alţi muzicieni celebri.
După 1945, şi-a reluat munca la Radio Polonia şi a revenit la viaţa concertistică, în calitate de solist şi în ansambluri de cameră. A compus mai multe lucrări simfonice şi vreo trei sute de cântece, o parte dintre ele adevărate şlagăre. A creat şi muzică pentru copii, muzică pentru teatru radiofonic şi alte partituri de film.
A fost şeful Departamentului de muzică de la Radio Polonia până în 1963, când a renunţat la această funcţie ca să-şi poată dedica mai mult timp turneelor şi Cvintetului de pian Varşovia, înfiinţat de el şi de Gimpel. După ce 5
a susţinut mai bine de două mii de concerte şi recitaluri în întreaga lume, tata s-a retras din viaţa concertistică în 1986, concentrându-se în exclusivitate asupra compoziţiei.
Este un regret personal că opera tatălui meu a rămas aproape necunoscută lumii occidentale. Cred că unul din motive este împărţirea Europei în două jumătăţi, din punct de vedere cultural şi politic, după cel de-al doilea război mondial. Peste tot în lume, muzica uşoară, de divertisment, ajunge la mai mulţi oameni decât muzica clasică, „serioasă”, şi Polonia nu face excepţie de la această regulă. Polonezii au crescut ascultând cântecele tatălui meu, fiindcă el a configurat, decenii la rând, universul muzicii uşoare poloneze – dar frontiera occidentală a Poloniei a reprezentat o barieră în calea muzicii de acest gen.
Tata a scris prima versiune a acestei cărţi în 1945, presupun că mai degrabă pentru el însuşi decât pentru restul omenirii. Asta i-a îngăduit să
pătrundă mai adânc înţelesul cutremurătoarelor experienţe din timpul războiului şi să-şi elibereze mintea şi sufletul, ca să-şi poată continua viaţa.
Cartea n-a fost niciodată retipărită, deşi în anii ’60 câteva edituri poloneze au încercat s-o pună la dispoziţia generaţiilor mai tinere. Eforturile lor au fost întotdeauna zădărnicite. Nu se dădea nicio justificare, dar motivul era evident: opoziţia autorităţilor politice.
După mai bine de cincizeci de ani de la prima apariţie, cartea este acum republicată – o lecţie utilă, probabil, pentru mulţi polonezi, şi care i-ar putea convinge s-o reediteze în propria lor ţară.1
Andrzej Szpilman
1 Ȋntre timp, dorinţa lui Andrzej Szpilman s-a împlinit; cartea tatălui său a fost reeditată
în Polonia: Pianista, Znak, Cracovia, 2000, iar succesul de public a antrenat două noi ediţii, în 2001 şi 2002. Ȋi mulţumesc pentru această informaţie domnului Maciej Janowski. (N.f.) 6
1
Ceasul copiilor şi al nebunilor
Cariera mea de pianist a început în timpul războiului, la cafeneaua Nowoczesna, de pe strada Nowolipki, în inima ghetoului din Varşovia. La vremea când ghetoul şi-a închis porţile, în noiembrie 1940, vânduserăm de mult tot ce se putuse, până şi bunul cel mai de preţ al familiei, pianul. Viaţa, deşi atât de neînsemnată, mă silise totuşi să ies din apatie şi să caut o cale de a-mi asigura pâinea cea de toate zilele; şi am găsit-o, slavă Domnului. Slujba nu-mi prea lăsa răgaz de gândire, şi conştiinţa faptului că toată familia depindea de leafa mea m-a ajutat treptat să trec peste starea de deznădejde de dinainte.
Ziua mea de lucru începea după-amiaza. Ca să ajung la cafenea, trebuia să
străbat un labirint de străduţe înguste care se pierdeau în adâncul ghetoului, iar dacă aveam chef să urmăresc pasionantele activităţi ale contrabandiştilor, puteam să merg de-a lungul zidului.
După-amiaza era momentul cel mai potrivit pentru contrabandă.
Poliţiştii, epuizaţi de o dimineaţă în care-şi căptuşiseră buzunarele, deveneau atunci mai puţin atenţi, preocupaţi doar să-şi numere câştigurile.
Figuri neliniştite se iţeau la ferestre sau în pragul imobilelor care străjuiau zidul, apoi se ascundeau iute înapoi, așteptând nerăbdătoare huruitul unei trăsuri sau al unui tramvai care se apropia. Din când în când, zgomotul de cealaltă parte a zidului creştea şi, când trecea câte o căruţă trasă de cai, se auzea semnalul stabilit, un fluierat, şi imediat sacoşe şi pachete începeau să
zboare peste zid. Oamenii care stăteau la pândă în prag alergau şi-şi înşfăcau grăbiţi prada, apoi se întorceau înăuntru, şi peste stradă se lăsa din nou, minute în şir, o tăcere înşelătoare, plină de speranţe, nervozitate şi şoapte secrete. În zilele în care poliţiştii îşi îndeplineau mai cu zel munca, împreună
cu sunetul roţilor de căruţă se auzeau ecouri de împuşcături, iar peste zid, în loc de sacoşe erau aruncate grenade de mână, care explodau cu un bubuit asurzitor şi făceau să sară bucăţi de tencuială de pe clădiri.
Zidurile ghetoului nu ajungeau chiar până la drum pe toată lungimea lui.
Din loc în loc, existau nişte spărturi largi la nivelul solului, prin care apa din părţile ariene ale drumului se scurgea în rigole, lângă trotuarul evreiesc.
Copiii foloseau acele deschizături pentru contrabandă. Puteai să-i vezi: nişte 7
mogâldeţe negricioase grăbindu-se într-acolo de pretutindeni, înaintând pe picioruşele lor ca nişte beţe de chibrituri, aruncând priviri furişe în stânga şi-n dreapta. Pe urmă, nişte labe firave şi negre târau sacii cu marfă prin găurile zidului – nişte saci adeseori mai mari decât contrabandiştii înşişi.
Îndată ce marfa de contrabandă ajungea înăuntru, copiii o aruncau pe umeri, poticnindu-se şi clătinându-se sub greutatea ei, cu venele de la tâmple îngroşate din pricina efortului, cu gura larg deschisă şi gâfâind din greu, zbughind-o în toate direcţiile ca nişte mici şobolani înspăimântaţi.
Munca lor era la fel de riscantă ca şi a contrabandiştilor adulţi şi le punea la fel de tare în pericol viaţa şi integritatea corporală, într-o zi, pe când mergeam de-a lungul zidului, am asistat la o operaţie de contrabandă
