infantilă care părea să se fi încheiat cu succes. Copilul evreu, aflat încă în afara zidului, nu mai avea decât să-şi urmeze marfa înapoi prin spărtură.
Mutrişoara lui slabă se vedea deja, când deodată începu să ţipe, şi tot atunci se auzi glasul răguşit al unui neamţ, de cealaltă parte a zidului. Am fugit spre copil, ca să-l ajut să se strecoare cât mai repede, dar în ciuda eforturilor noastre şoldurile i-au rămas înţepenite în canalul de scurgere. L-am apucat cu putere de braţele firave, în vreme ce strigătele lui erau tot mai disperate, şi am auzit cum poliţistul îl loveşte necruţător, de cealaltă parte a zidului.
Când am reuşit în sfârşit să trag copilul înăuntru, murise. Şira spinării îi fusese frântă.
De fapt, ghetoul nu depindea de contrabandă ca să supravieţuiască.
Majoritatea sacilor şi a pachetelor furişate peste zid conţineau donaţii ale polonezilor pentru evreii cei mai săraci. Adevărata contrabandă, făcută în mod regulat, era dirijată de magnaţi precum Kon şi Heller; era o operaţie mai uşoară şi foarte sigură. La timpul cuvenit, poliţiştii mituiţi se prefăceau pur şi simplu că nu văd ce se petrece, şi atunci şiruri întregi de căruţe intrau pe poarta ghetoului chiar pe sub nasul lor şi cu consimţământul lor tacit, aducând mâncare, băuturi scumpe şi delicatesele cele mai rafinate, tutun direct din Grecia, articole de lux şi produse cosmetice din Franţa.
Nici că se putea loc mai nimerit decât Nowoczesna ca să vezi asemenea bunuri de contrabandă. Cafeneaua era frecventată de oameni bogaţi, care trândăveau pe-acolo, purtând bijuterii de aur bătute cu diamante. În pocnetul dopurilor de şampanie, târfe machiate strident îşi ofereau serviciile profitorilor de război, aşezaţi la mesele încărcate de bunătăţi. Mi-am pierdut atunci două iluzii: credinţa în solidaritatea noastră generală şi în muzicalitatea evreilor.
Cerşetorilor nu fi se îngăduia să zăbovească în preajma cafenelei Nowoczesna. Portari graşi îi puneau pe fugă cu ciomagul. Trăsurile veneau 8
adesea de la mare depărtare, şi cei care se lăfăiau în ele purtau iarna haine din stofă scumpă de lână, iar vara pălării de pai costisitoare şi eşarfe franţuzeşti. Înainte de a ajunge în zona protejată de bâtele portarilor, cu feţele schimonosite de furie, îndepărtau ei înşişi mulţimea cu bastonul. Nu dădeau de pomană; în ochii lor, milostenia nu putea decât să-i demoralizeze pe oameni. Dacă munceai din greu, ca ei, urma să câştigi la fel de mult: oricine era liber s-o facă, iar dacă nu ştiai să te descurci în viaţă erai doar tu de vină.
De cum se aşezau la măsuţele lor din cafeneaua spaţioasă, pe care o vizitau doar pentru afaceri, începeau să se plângă de vremurile grele şi de lipsa de solidaritate a evreilor americani. Ce-o fi fost în capul lor? Oamenii mureau aici, n-aveau ce mânca. Se petreceau lucruri cumplite, dar presa americană tăcea, iar bancherii evrei de peste ocean nu mişcau un deget pentru ca America să declare război Germaniei, cu toate că, dacă ar fi vrut, le-ar fi venit uşor să influenţeze cursul evenimentelor.
Nimeni nu dădea nici cea mai mică atenţie muzicii la cafeneaua Nowoczesna. Cu cât cântam mai tare, cu atât cei care mâncau şi beau acolo vorbeau şi ei mai tare, şi zi de zi mă luam la întrecere cu publicul, încercând să ne acoperim reciproc. La un moment dat, unul dintre ei chiar l-a trimis pe chelner să-mi spună să nu mai cânt preţ de câteva clipe, fiindcă muzica mea îl împiedica să verifice în linişte aurul monedelor de douăzeci de dolari pe care tocmai le cumpărase de la un altul.
Pe urmă a ciocănit uşurel monedele de marmura mesei, le-a luat între buricele degetelor, le-a dus la ureche şi a ascultat atent cum sună – singura muzică de care era interesat. N-am cântat prea mult acolo. Din fericire, am găsit altă slujbă într-o cafenea foarte diferită, pe strada Sienna, unde intelighenţia evreiască venea să mă audă cântând. În acel loc mi-am creat reputaţia artistică şi mi-am făcut prieteni alături de care aveam să petrec mai târziu atâtea clipe plăcute – şi atâtea clipe îngrozitoare. Printre obişnuiţii cafenelei se număra şi pictorul Roman Kramsztyk, artist foarte talentat, prieten cu Artur Rubinstein şi Karol Szymanowski. Lucra la un splendid ciclu de desene înfăţişând viaţa între zidurile ghetoului, fără să ştie că avea să fie ucis şi că majoritatea desenelor lui vor dispărea fără urmă.
Un alt client al cafenelei de pe strada Sienna era unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată, Janusz Korezak. Era un literat care-i cunoştea pe aproape toţi artiştii de frunte din mişcarea Tânăra Polonie.
Vorbea despre ei într-un chip de-a dreptul fascinant; povestirile lui erau deopotrivă directe şi captivante. Nu era socotit un scriitor de rangul întâi, poate fiindcă realizările lui literare aveau un caracter foarte special: erau 9
poveşti pentru şi despre copii, faimoase prin felul în care înţelegeau mintea unui copil. Nu erau scrise dintr-o ambiţie artistică, veneau direct din inima unui militant şi educator înnăscut. Adevărata lui valoare nu consta în ce scria, ci în faptul că trăia aşa cum scria. Cu ani în urmă, la începutul carierei, îşi dedicase fiecare clipă liberă şi fiecare zlot de care dispunea cauzei copiilor, cărora avea să le rămână devotat până la moarte. A fondat orfelinate, a organizat tot felul de colecte pentru copiii săraci şi a ţinut prelegeri la radio, bucurându-se de o mare popularitate (şi nu doar în rândul copiilor) sub numele „Bătrânul Doctor”. Când porţile ghetoului s-au închis, a rămas între zidurile sale, deşi s-ar fi putut salva, şi şi-a continuat acolo misiunea, ca tată adoptiv a zeci de orfani evrei, copiii cei mai săraci şi mai abandonaţi din lume. Când vorbeam cu el, pe strada Sienna, nu puteam bănui cât de frumos sau cu ce pasiune iradiantă avea să-şi sfârşească viaţa.
După patru luni, m-am mutat la altă cafenea, Sztuka (Arta), pe strada Leszno. Era cea mai mare cafenea din ghetou şi avea aspiraţii artistice.
Spectacolele muzicale se ţineau în sala de concerte. Printre cântăreţi se număra şi Maria Eisenstadt, care ar fi devenit un nume celebru pentru milioane de oameni, graţie minunatei sale voci, dacă nemţii n-ar fi ucis-o ceva mai târziu. Eu însumi am cântat acolo duete pentru pian cu Andrzej Goldfeder şi am obţinut un mare succes cu prelucrarea mea după Valsul lui Casanova, de Ludomir Rozycki, pe versuri de Wladysfaw Szlengel. Poetul Szlengel apărea zilnic cu Leonid Fokczariski, cântăreţul Andrzej Wlast, popularul actor „Wacus Iubitorul-de-Artă” şi Pola Braunowna în spectacolul Ziarul viu, o cronică sarcastică a vieţii din ghetou, plină de aluzii tăioase şi riscante la adresa nemţilor. Pe lângă sala de concerte, exista şi un bar unde cei care preferau artei mâncarea şi băutura puteau găsi vinuri fine şi delicioase côtelettes de volaille sau boeuf Stroganoff. Atât sala de concerte, cât şi barul erau mai tot timpul pline, aşa încât câştigam binişor pe-atunci şi acopeream necesităţile familiei noastre de şase persoane, deşi cu oarece greutate.
Mi-ar fi plăcut cu-adevărat să cânt la Sztuka, fiindcă mă întâlneam acolo cu o mulţime de prieteni cu care puteam sta de vorbă în pauzele dintre reprizele muzicale, dacă nu m-ar fi obsedat gândul întoarcerii acasă, seara.
Gândul ăsta îmi întuneca toată după-amiaza.
Iarna 1941-1942 a fost cumplit de grea în ghetou. Valuri de mizerie evreiască scăldau micile insule de relativă prosperitate reprezentate de intelighenţia evreiască şi de viaţa luxoasă a speculanţilor. Săracii erau deja foarte slăbiţi de foame şi nu se puteau apăra de frig, fiindcă nu-şi permiteau să cumpere combustibil, îi mai năpădiseră şi paraziţii. Ghetoul fojgăia de 10
paraziţi şi nu se putea face nimic împotriva lor. Hainele oamenilor pe lângă
care treceai pe stradă erau infestate de păduchi, la fel tramvaiele şi prăvăliile. Mişunau pe caldarâm, pe scări, şi cădeau din tavanul birourilor publice unde trebuia să te duci cu tot felul de treburi. Îşi croiau drum printre faldurile ziarului, se strecurau în mărunţiş; găseai păduchi până şi în coaja pâinii abia cumpărate. Şi fiecare dintre creaturile astea scârboase putea fi purtătoare de tifos.
Nu-i de mirare că în ghetou a izbucnit o epidemie. Mureau din pricina tifosului cam 5000 de oameni pe lună. Principalul subiect de conversaţie între bogaţi, ca şi între săraci, era tifosul; săracii se întrebau pur şi simplu când avea să le vină şi lor rândul să moară, în vreme ce bogătaşii căutau o cale să obţină vaccinul doctorului Weigel şi să se pună la adăpost. Dr Weigel, un distins bacteriolog, a devenit personajul cel mai popular după Hitler: binele alături de rău, ca să spunem aşa. Se zicea că fusese arestat de nemţi la Lvov, dar că, slavă Domnului, nu-l omorâseră; aproape că-l socoteau un cetăţean german de onoare. Se mai vorbea că îi oferiseră un laborator bine utilat şi o vilă minunată, precum şi o maşină la fel de minunată, după ce-l puseseră sub minunata supraveghere a Gestapoului, mai mult pentru a fi siguri că n-avea să fugă decât pentru a-l obliga să producă o cantitate cât mai mare de vaccin pentru armata germană de pe frontul de răsărit, infestată şi ea de păduchi. Desigur, continua povestea, dr Weigel refuzase vila şi maşina.
Nu ştiu cum stăteau lucrurile cu adevărat în privinţa lui. Ştiu doar că, slavă Domnului, a supravieţuit şi că, după ce le-a spus nemţilor secretul vaccinului său şi nu le-a mai fost de niciun folos, printr-un adevărat miracol nu l-au trimis până la urmă în cea mai minunată dintre toate camerele de gazare. Oricum, mulţumită invenţiei lui şi corupţiei germane, mulţi evrei din Varşovia au fost salvaţi de la moartea prin tifos, chiar dacă numai pentru a muri mai târziu de altceva.
Eu nu m-am vaccinat. N-aş fi putut cumpăra mai mult de o doză de ser –
suficientă pentru mine, nu şi pentru restul familiei; şi n-am vrut asta.
În ghetou, era imposibil ca ritmul înhumărilor să ţină pasul cu rata mortalităţii. Pe de altă parte, cadavrele nu puteau fi ţinute în casă. Prin urmare, a fost găsită o soluţie provizorie: morţii erau despuiaţi de veşminte
– prea preţioase pentru cei rămaşi în viaţă ca să renunţe la ele – şi puşi afară, pe caldarâm, înfăşuraţi în ziare. Adeseori aşteptau acolo zile în şir, până când vehiculele primăriei veneau să-i culeagă şi să-i care la gropile comune din cimitir. Şi tocmai cadavrele celor care muriseră de tifos, ca şi ale celor care muriseră de foame făceau atât de cumplit drumul meu spre casă, 11
seara.
Împreună cu administratorul cafenelei, eram printre ultimii care plecau, după ce se terminau socotelile zilei şi îmi primeam salariul. Străzile erau întunecate şi aproape pustii. Aprindeam lanterna, păşind cu atenţie, ca nu cumva să mă împiedic şi să cad peste cadavre. Vântul rece de ianuarie mă
izbea drept în faţă sau mă împingea înainte, făcând să foşnească ziarele în care erau înfăşuraţi morţii, dându-le la o parte şi lăsând la vedere picioare despuiate, uscăţive, burţi supte, feţe cu dinţi dezveliţi şi ochi care se holbau în gol.
Nu eram încă obişnuit cu moartea – aveam să devin mai târziu. Grăbeam pasul pe străzi plin de groază şi de scârbă, ca să ajung acasă cât mai repede.
Mama avea întotdeauna la îndemână un vas cu spirt şi o pereche de cleşti. În timpul atât de periculoasei epidemii, se îngrijea de sănătatea familiei cum se pricepea mai bine, şi nu ne dădea voie să străbatem holul şi să intrăm în apartament înainte de a fi îndepărtat conştiincios, cu cleştii, păduchii de pe pălării, paltoane şi costume, înecându-i apoi în spirt.
În primăvară, când mă împrietenisem mai bine cu Roman Kramsztyk, de multe ori nu plecam de la cafenea direct acasă, ci mă duceam la locuinţa lui de pe strada Elektoralna, unde ne întâlneam şi vorbeam până noaptea târziu. Kramsztyk era un om foarte norocos: avea o cameră minusculă, cu tavan înclinat, numai a lui, la mansarda unui bloc. Aici îşi adunase toate comorile care nu fuseseră jefuite de nemţi: o canapea lată acoperită cu o cuvertură, două scaune vechi de valoare, un scrin micuţ şi simpatic, în stil renascentist, o carpetă persană, câteva arme vechi, nişte tablouri şi tot soiul de obiecte mărunte pe care le colecţionase de-a lungul anilor în diferite colţuri ale Europei, fiecare dintre ele fiind o mică operă de artă în sine şi o încântare pentru ochi. Era plăcut să stai în cămăruţa asta, la blânda lumină
galbenă a lămpii cu un abajur făcut de Roman, bând cafea neagră şi sporovăind vesel. Înainte de lăsarea întunericului, ieşeam pe balcon să luăm o gură de aer; era mai curat aici decât pe străzile prăfuite, sufocante. Se apropia ora stingerii. Oamenii intraseră în case şi încuiaseră uşile; soarele de primăvară, coborând spre asfinţit, arunca o văpaie roşiatică peste acoperişurile de tablă zincată, stoluri de porumbei albi săgetau albastrul cerului, iar mireasma de liliac plutea peste ziduri, dinspre apropiata Ogrod Saski (Grădina Saşilor), ajungând până la noi, în cartierul osândiţilor.
Era ceasul copiilor şi al nebunilor. Roman şi cu mine ne uitam deja, de-a lungul străzii Elektoralna, după „doamna cu pene”, cum îi spuneam nebunei.
Avea o înfăţişare neobişnuită. Obrajii îi erau strident fardaţi, iar sprâncenele, de un centimetru grosime, fuseseră desenate de la o tâmplă la 12
alta cu un creion dermatograf. Peste rochia neagră, uzată, purta o draperie veche de catifea, verde şi cu franjuri, iar din pălăria de pai ţâşnea drept în sus o gigantică pană mov de struţ, legănându-se uşor în ritmul paşilor săi grăbiţi, şovăielnici. Mergând astfel, îi tot oprea pe trecători cu un zâmbet politicos, întrebându-i dacă nu i-au întâlnit soţul, ucis de nemţi sub ochii ei.
— Iertaţi-mă… l-aţi văzut din întâmplare pe Izaak Szerman? Un bărbat înalt, chipeş, cu o bărbuţă căruntă?
Apoi privea insistent faţa persoanei pe care-o oprise şi, când aceasta clătina din cap, striga „Nu?”, dezamăgită. Figura i se schimonosea dureros o clipă, dar se îmblânzea imediat, într-un zâmbet curtenitor şi artificial.
— Ah, iertaţi-mă! spunea, şi pleca mai departe, dând din cap, pe jumătate părându-i rău că răpise timpul cuiva, pe jumătate uluită că persoana respectivă nu-l ştia pe soţul ei, Izaak, un bărbat atât de chipeş şi de încântător.
