puteau obţine bani buni, şi fără efort, ignorând decretele germane. Cu cât se emiteau mai multe decrete, cu atât şansele de câştig erau mai mari.
Au început să coexiste două vieţi: o viaţă oficială, fictivă, bazată pe reguli care obligau populaţia să muncească din zori şi până-n noapte, aproape fără
să mănânce, şi o viaţă paralelă, neoficială, oferind şanse fabuloase de profit, cu un comerţ înfloritor cu dolari, diamante, făină, piele sau chiar acte false –
o viaţă permanent ameninţată cu pedeapsa capitală, petrecută însă vesel în restaurante de lux, unde oamenii soseau în „ricşă”.
Nu toată lumea trăia astfel, fireşte. În fiecare seară, când mă întorceam acasă, vedeam o femeie care stătea în nişa unui zid de pe strada Sienna, cântând dintr-o armonică şi fredonând cântece ruseşti melancolice. Nu cerşea niciodată înainte de amurg, poate de frică să nu fie recunoscută.
Purta un costum gri, pesemne ultimul pe care-l mai avea, şi eleganţa ei dovedea că femeia cunoscuse timpuri mai bune. În crepuscul, faţa ei frumoasă părea neînsufleţită, iar ochii îi erau aţintiţi întruna în acelaşi punct, undeva, deasupra capetelor trecătorilor. Avea o voce plăcută, gravă, şi se acompania bine la armonică. Întreaga ei ţinută, felul în care se sprijinea de zid arătau că era o adevărată doamnă, pe care doar războiul o silea să-şi câştige astfel existenţa. Dar chiar şi ea scotea un ban bun. Avea întotdeauna o mulţime de monede în tamburina ei împodobită cu panglici, pe care o socotea, neîndoielnic, drept un simbol al condiţiei de cerşetor. O pusese la picioare, ca nimeni să nu se îndoiască de faptul că cerşeşte; alături de monede, puteai vedea şi câteva bancnote de cincizeci de zloţi.
31
Eu însumi nu ieşeam înainte de lăsarea întunericului, dacă aveam de ales, dar din cu totul alte motive. Printre numeroasele reguli impuse evreilor era una care, deşi nescrisă, trebuia respectată cu multă grijă: bărbaţii de origine evreiască trebuiau să se încline în faţa fiecărui soldat german. Cerinţa asta idioată şi umilitoare ne făcea, pe Henryk şi pe mine, să spumegăm de furie.
Ne dădeam toată silinţa ca s-o evităm. Înconjuram pe tot felul de străzi, numai să nu dăm nas în nas cu vreun neamţ, şi dacă nu-l puteam ocoli, ne uitam în altă parte şi ne prefăceam că nu-l vedem, deşi riscam să fim bătuţi din cauza asta.
Tata avea o atitudine total diferită. Se plimba pe străzile cele mai lungi şi se înclina în faţa nemţilor cu o graţie ironică de nedescris, fericit când vreunul din soldaţi, înşelat de faţa lui radioasă, îi întorcea politicos salutul şi-i zâmbea ca unui bun prieten. Seara, de cum ajungea acasă, nu se putea abţine să amintească în treacăt cercul său larg de cunoscuţi: n-avea decât să
coboare în stradă, ne spunea el, şi îndată era înconjurat de câteva zeci dintre ei. Nu putea rezista cu niciun chip prieteniei lor, aşa că făcea scurtă la mână
tot ridicându-şi respectuos pălăria. Spunând asta, zâmbea poznaş, frecându-şi bucuros mâinile.
Dar răutatea nemţilor nu trebuia luată uşor. Era parte a unui sistem menit să ne ţină într-o continuă stare de incertitudine cu privire la viitorul nostru. La fiecare câteva zile, se emiteau noi decrete. Păreau lipsite de orice importanţă, dar ne aminteau că nemţii nu uitaseră de noi şi nici n-aveau de gând s-o facă.
Apoi evreilor li s-a interzis să mai meargă cu trenul. Ceva mai târziu, eram obligaţi să plătim pentru o călătorie cu tramvaiul de patru ori mai mult decât un „arian”. Au început să circule primele zvonuri despre construirea ghetoului; vreme de două zile, ele s-au răspândit cu repeziciune, ne-au adus în pragul disperării, apoi s-au stins iar.
5
Sunteţi evrei?
Spre sfârşitul lui noiembrie, când zilele frumoase ale toamnei neobişnuit de lungi deveniseră mai rare, iar ploile reci măturau oraşul tot mai des, tata, Henryk şi cu mine am avut primul contact cu moartea de tip german.
Într-o seară, fuseserăm împreună în vizită la un prieten. Ne luaserăm cu vorba şi, când m-am uitat la ceas, am constatat alarmat că se apropia ora stingerii. Trebuia să plecăm imediat, altfel n-aveam nicio şansă să mai 32
ajungem acasă. Dar nu era chiar aşa o crimă să întârzii un sfert de oră, şi speram s-o scoatem noi cumva la capăt.
Ne-am luat paltoanele şi, cu un salut grăbit, am plecat. Străzile erau cufundate în beznă şi deja complet pustii. Ploaia ne biciuia feţele, vârtejuri de vânt zgâlţâiau firmele, aerul era plin de zăngăni tul lor metalic.
Ridicându-ne gulerul de la palton, încercam să mergem cât mai repede, fără
să facem zgomot, strecurându-ne pe lângă ziduri. Ne aflam cam pe la jumătatea străzii Zielna şi se părea c-o să ajungem teferi la destinaţie, când, de după colţ, se ivi deodată o patrulă de poliţie. N-am avut timp să ne retragem sau să ne ascundem. Stăteam acolo, în lumina orbitoare a lanternelor, fiecare dintre noi căutând în minte o scuză, când unul din poliţişti veni drept spre noi şi ne băgă lanterna în ochi.
— Sunteţi evrei?
Întrebarea era pur retorică, fiindcă n-a aşteptat răspunsul nostru.
— Aşa, care vasăzică…
Exista o notă de triumf în afirmaţia lui despre originea noastră rasială, care lăsa să transpară satisfacţia că ne dibuise. Nici nu ne-am dezmeticit bine, că ne-am şi trezit prinşi şi întorşi cu faţa la perete, în timp ce poliţiştii au făcut un pas înapoi în stradă şi au început să tragă siguranţele carabinelor. Deci aşa ne era dat să murim. Urma să se întâmple în câteva clipe, şi apoi aveam să zăcem în sânge pe caldarâm, cu creierii zburaţi, până
a doua zi. Abia atunci mama şi surorile mele aveau să afle ce ni se întâmplase şi să vină disperate să ne găsească. Prietenii pe care-i vizitaserăm aveau să-şi reproşeze că ne-au ţinut prea mult la ei. Toate gândurile astea îmi treceau ciudat prin minte, ca şi cum ar fi fost ale altcuiva.
Am auzit o voce spunând „Ăsta-i sfârşitul”. Imediat însă mi-am dat seama că
eu eram cel care vorbise. În acelaşi timp am auzit cum cineva plânge în hohote şi suspină convulsiv. Am întors capul şi, în lumina crudă a lanternei, l-am zărit pe tata îngenuncheat pe trotuarul umed, suspinând şi implorându-i pe poliţişti să ne cruţe viaţa. Cum se putea înjosi în aşa hal?
Henryk se aplecase către tata, şoptindu-i ceva şi încercând să-l ridice în picioare. Henryk, fratele meu Henryk, atât de rezervat de obicei, cu un veşnic zâmbet sarcastic în colţul gurii, avea ceva nemaipomenit de blând şi de tandru în acel moment. Nu-l mai văzusem niciodată astfel. Aşadar, mai exista încă un Henryk, pe care l-aş fi înţeles dacă mi-aş fi dat silinţa să-l cunosc, în loc să mă iau tot timpul la harţă cu el.
M-am întors înapoi cu faţa la zid. Nu se schimbase nimic. Tata continua să
plângă. Henryk încerca să-l liniştească, iar poliţiştii încă mai aveau puştile aţintite spre noi. Nu-i puteam vedea în spatele luminii orbitoare. Apoi, 33
instinctiv, într-o fracţiune de secundă, am simţit că nu mai eram în pericol.
Trecură câteva clipe, după care auzirăm o voce dinspre zidul de lumină.
— Ce meserie aveţi?
Henryk răspunse pentru toţi trei. Avea un sânge rece incredibil; vocea îi era calmă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Suntem muzicieni.
Unul dintre poliţişti se opri în faţa mea, mă apucă de gulerul paltonului şi mă zgâlţâi, într-o ultimă izbucnire de furie, cu toate că nu mai avea niciun rost s-o facă acum, când hotărâse să ne lase în viaţă.
— Aveţi noroc, şi eu sunt muzician!
