— Ei, nu-i nimic. Sunt sigur că aliaţii vor fi aici într-o lună.
Răspunsul ăsta invariabil la toate întrebările şi problemele vremii era felul lui de a se izola şi de a se întoarce în cealaltă lume, a muzicii, unde se simţea cel mai fericit.
Din păcate, ultimele ştiri comunicate de cei care făcuseră rost de acumulatoare şi-şi puseseră din nou în funcţiune aparatele de radio nu confirmau optimismul tatei. Nimic din ce auzisem nu era exact: francezii n-aveau de gând să străpungă Linia Siegfried, după cum nici englezii nu plănuiau să bombardeze Hamburgul, ca să nu mai vorbim de o posibilă
debarcare pe coasta Germaniei. Pe de altă parte, în Varşovia începuseră
primele razii germane rasiste. La început erau făcute stângaci, ca şi cum autorii lor s-ar fi ruşinat de acest nou mod de a chinui oamenii şi n-ar fi avut niciun fel de practică în domeniu. Mici automobile private rulau pe străzi, apropiindu-se de trotuar când întâlneau câte un evreu; uşile maşinii se deschideau, şi o mână se întindea, făcând semn cu degetul: „Urcă!” Cei eliberaţi după asemenea razii descriau primele cazuri de tratament brutal.
Era încă suportabil: abuzurile fizice se mărgineau la câteva palme, lovituri cu pumnii şi cu picioarele. Dar cum lucrurile erau atât de noi, victimele trăiau totul foarte intens, socotind o palmă primită de la un neamţ ca pe ceva ofensator. Nu înţelegeau că o asemenea lovitură n-avea o semnificaţie morală mai mare decât un ghiont sau o copită dată de un animal.
În această etapă de început, furia împotriva guvernului şi a conducerii armatei – care fugiseră, lăsând ţara în voia sorţii – era în general mai puternică decât ura faţă de nemţi. Cu multă amărăciune, ne aminteam cuvintele feldmareşalului, care jurase că nu va îngădui duşmanului să pună
mâna nici măcar pe un singur nasture al uniformei lui – şi s-a ţinut de cuvânt, numai că nasturii rămăseseră la locul lor, pe uniformă, fiindcă
reuşise să-şi salveze pielea fugind în străinătate. Multe voci sugerau că, poate, era mai bine aşa, fiindcă nemţii urmau să pună puţină ordine în haosul din Polonia.
28
Acum, când nemţii câştigaseră conflictul armat împotriva noastră, începeau să piardă războiul politic. Executarea primilor o sută de cetăţeni nevinovaţi ai Varşoviei, în decembrie 1939, a reprezentat o cotitură decisivă, în câteva ore, între nemţi şi polonezi se ridicase un zid de ură, pe care niciuna din părţi nu l-a mai putut depăşi vreodată, cu toate că nemţii au dat semne că ar vrea s-o facă în ultimii ani ai ocupaţiei.
Au fost afişate şi primele decrete germane care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru nesupunere. Cel mai important dintre ele se referea la pâine: oricine era prins cumpărând sau vânzând pâine la preţuri mai mari decât cele de dinaintea războiului avea să fie împuşcat. Această prohibiţie a avut asupra noastră un impact devastator. Zile la rând nu mâneam nicio bucăţică de pâine, hrănindu-ne cu cartofi sau cu alte feluri de mâncare pe bază de amidon. Henryk a descoperit însă că se mai găsea pâine de vânzare şi că aceia care o cumpărau nu cădeau morţi pe loc. Aşa că am început să
cumpărăm din nou pâine. Decretul n-a fost niciodată abrogat, şi, cum toată
lumea a cumpărat şi a mâncat pâine zilnic de-a lungul celor cinci ani de ocupaţie, Cancelaria comandamentului german de pe teritoriul polonez ar fi trebuit să semneze milioane de condamnări la moarte numai pentru acest delict. În orice caz, ne-a luat mult până ne-am convins că decretele germane n-aveau nicio valoare şi că adevăratul pericol consta în ce putea să ţi se întâmple complet imprevizibil, din senin – fără să fie specificat în vreo lege sau ordonanță, oricât de fictive ar fi fost ele.
Curând au fost publicate decrete destinate exclusiv evreilor. O familie de evrei n-avea voie să ţină în casă mai mult de două mii de zloţi. Celelalte economii şi bunurile de valoare trebuiau depozitate la bancă, într-un cont blocat. Imobilele evreieşti trebuiau predate, de asemenea, nemţilor. Fireşte, nimeni nu era atât de naiv încât să-i încredinţeze duşmanului avutul de bunăvoie. Ca toţi ceilalţi, am decis să ne ascundem obiectele de valoare, deşi ele nu constau decât în ceasul şi lanţul de aur ale tatei şi în suma de cinci mii de zloţi.
Am discutat cu aprindere care era calea cea mai bună de a le ascunde.
Tata a sugerat câteva metode testate în celălalt război, cum ar fi să faci o gaură în piciorul mesei din sufragerie şi să ascunzi acolo ce ai de preţ.
— Şi dacă ne iau masa? întrebă Henryk, sarcastic.
— Prostule, se răsti tata enervat. Ce să facă ei cu o masă? O masă ca asta?
Se uită dispreţuitor către masă. Suprafaţa lucioasă de nuc fusese pătată
cu diverse lichide, şi furnirul se cojea puţin într-un loc. Ca să îndepărteze orice urmă de valoare din piesa aceea de mobilier, tata se duse la ea şi împinse cu degetul furnirul desprins, care plesni, lăsând în urmă o fâşie de 29
lemn gol.
— Ce naiba faci acolo? îl certă mama.
Henryk avu o altă idee. Se gândea c-ar trebui să folosim nişte metode psihologice şi să lăsăm ceasul şi banii la vedere. Nemţii aveau să întoarcă
totul cu fundul în sus, fără să observe obiectele de valoare de pe masă.
Am ajuns la un compromis: ceasul a fost ascuns sub dulap, lanţul sub gâtul viorii lui tata, iar banii au fost îndesaţi în tocul ferestrei.
Cu toate că oamenii erau alarmaţi de severitatea legilor germane, nu şi-au pierdut curajul, îmbărbătându-se cu gândul că nemţii ar putea preda Varşovia, dintr-o clipă în alta, Rusiei Sovietice şi că zonele ocupate doar de ochii lumii aveau să fie înapoiate Poloniei cât de curând. Nu fusese stabilită
vreo graniţă pe malul Vistulei, şi oamenii veneau în oraş de pe ambele maluri ale râului, jurând că văzuseră cu ochii lor trupe ale Armatei Roşii în Jablonna sau Garwolin. Dar imediat apăreau alţii, care jurau că văzuseră şi ei, tot cu ochii lor, cum ruşii se retrag din Wilno şi Lvov, abandonând oraşele în mâinile nemţilor. Greu de spus care dintre aceşti martori oculari trebuia crezut.
Mulţi evrei n-au aşteptat sosirea ruşilor; şi-au vândut proprietăţile din Varşovia şi s-au mutat spre est, singurul mod în care puteau scăpa de nemţi.
Aproape toţi colegii mei muzicieni au plecat şi au insistat să-i însoţesc. Dar familia mea a hotărât să nu se clintească din loc.
Unul dintre colegi s-a înapoiat două zile mai târziu, furios şi plin de vânătăi, fără rucsac şi bani. Văzuse în apropierea graniţei cinci evrei pe jumătate goi, legaţi cu mâinile de un copac şi biciuiţi. Şi mai asistase şi la moartea doctorului Haskielewiez, care le spusese nemţilor că vrea să treacă
râul. I-au pus pistolul la tâmplă, apoi i-au ordonat să între în apă tot mai departe, unde era din ce în ce mai adânc, până n-a mai simţit pământul sub picioare şi s-a înecat. Colegul meu şi-a pierdut doar hainele şi banii, a fost bătut şi trimis înapoi. Dar majoritatea evreilor, jefuiţi şi maltrataţi şi ei, au reuşit să ajungă în Rusia.
Fireşte, ne părea rău pentru bietul om, dar încercam şi un sentiment de triumf: mai bine ne-ar fi urmat sfatul şi n-ar mai fi plecat. Hotărârea noastră
n-a fost influenţată de niciun argument logic. Pur şi simplu am decis să
rămânem pentru că iubeam Varşovia, deşi n-am fi găsit nici pentru asta vreo explicaţie logică.
Când spun hotărârea noastră, mă gândesc la toţi ai mei, afară de tata.
Dacă n-a plecat din Varşovia a fost numai ca să nu se îndepărteze prea tare de Sosnowiec, unde se născuse. N-a iubit niciodată Varşovia, şi cu cât ne era mai greu, cu atât idealiza Sosnowiec-ul şi tânjea mai tare după el. Sosnowiec 30
era singurul loc unde se trăia bine, unde oamenii iubeau muzica şi puteau aprecia un violonist bun. Numai la Sosnowiec puteai bea o bere ca lumea; la Varşovia nu te alegeai decât cu o zoaie oribilă care-ţi lăsa un gust de leşie în gură. După cină, tata îşi împreuna mâinile pe burtă, se lăsa pe spate, închidea visător ochii şi ne plictisea cu acelaşi recital monoton despre un Sosnowiec care nu exista decât în închipuirea lui nostalgică.
În săptămânile acelea de toamnă târzie, la nici două luni după invadarea Varşoviei de către nemţi, deodată şi în mod cu totul neprevăzut, oraşul a revenit la viaţa de odinioară. Îmbunătăţirea situaţiei materiale, petrecută
atât de uşor, a însemnat pentru noi încă o uimire în războiul ăsta surprinzător, în care nimic nu se-ntâmpla aşa cum te-ai fi aşteptat. Imensul oraş, capitala unei ţări cu o populaţie de multe milioane de locuitori, era în parte distrus, o armată de funcţionari civili rămăseseră fără muncă, şi continuau să sosească valuri de refugiaţi din Silezia, regiunea Poznan şi Pomerania. Dintr-o dată, toţi oamenii ăştia – fără un acoperiş deasupra capului, şomeri şi cu perspectivele cele mai sumbre – şi-au dat seama că
