Francezii străpunseseră Linia Siegfried, Hamburgul fusese bombardat puternic de aviaţia britanică, iar armata engleză putea pătrunde în Germania dintr-un moment în altul. Sau aşa credeam noi.
În acea ultimă zi petrecută la studioul de radio, am susţinut un recital Chopin. Avea să fie cea din urmă transmisiune de muzică în direct din Varşovia. Proiectilele au explodat aproape de radiodifuziune tot timpul cât am cântat, iar clădirile din preajmă luaseră foc. De-atâta zgomot, abia dacă
mai puteam auzi sunetul propriului pian. După recital, a trebuit să aştept două ceasuri până când s-a mai potolit cât de cât bombardamentul, ca să
plec şi eu acasă. Părinţii, fratele şi surorile mele îşi închipuiseră că m-am prăpădit, şi m-au întâmpinat ca pe un înviat din morţi. Numai servitoarea socotise că toată spaima aceea n-avea nicio noimă.
— La urma urmei, avea actele la el, spusese dânsa. Dac-ar fi murit, ar fi ştiut unde să-l aducă.
În aceeaşi zi, la ora trei şi un sfert după-amiaza, Radio Varşovia a încetat să mai emită. Se transmitea o înregistrare a Concertului pentru pian în de minor de Rahmaninov, şi tocmai când se încheia partea a doua, cu o mişcare frumoasă şi liniştită, o bombă germană a distrus centrala electrică.
Megafoanele au amuţit în tot oraşul. Către seară, cu toate că focurile de artilerie se dezlănţuiseră din nou, am încercat să lucrez la compoziţia mea –
un concertino pentru pian şi orchestră. Am continuat să lucrez la el toată
luna septembrie, deşi îmi venea din ce în ce mai greu s-o fac.
În acea seară, la lăsarea întunericului, am scos capul pe fereastră. Strada, roşie din cauza incendiilor, era pustie, şi nu se auzea niciun zgomot – doar ecoul obuzelor care explodau. La stânga, strada Marszalkowska era în flăcări, la fel ca strada Krolewska şi Piaţa Grzybowski, în spatele nostru, şi strada Sienna, drept înainte. Un fum greu, sângeriu, plutea nedesluşit deasupra clădirilor. Străzile şi trotuarele erau presărate cu manifeste albe germane; nimeni nu le ridica de pe jos, se spunea că sunt otrăvite. Două
trupuri zăceau sub un felinar, la o răscruce, imul cu braţele larg desfăcute, celălalt ghemuit parcă în somn. În faţa uşii imobilului nostru zăcea cadavrul unei femei cu capul şi cu un braţ desprinse de trup. Avea alături o găleată
răsturnată; adusese apă de la fântână. Sângele i se scurgea în rigolă într-un şuvoi lung, întunecat, apoi dispărea într-un canal acoperit cu un grătar.
O birjă trasă de un cal înainta anevoie de-a lungul drumului, venind dinspre strada Wielka şi îndreptându-se spre strada Źelazna. Greu de ştiut cum de ajunsese aici, şi din ce cauză calul şi vizitiul păreau liniştiţi de parcă
25
nu s-ar fi petrecut nimic în jur. Omul îşi opri calul la colţul străzii Sosnowa, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă să întoarcă acolo sau să-şi continue drumul.
După o scurtă ezitare, hotărî să meargă drept înainte; plescăi din limbă, iar calul pomi la trap. Mai avea vreo zece paşi până la colţ, când se auzi un şuierat, un bubuit, şi strada fu, pentru o clipă, inundată de un fulger alb, ca flashul unui fotograf. Am fost orbit. După ce m-am obişnuit iar cu lumina amurgului, nu mai rămăsese nici urmă de trăsură. Aşchii de lemn, bucăţi din roţi şi din osii, grămezi de moloz şi trupurile sfârtecate ale vizitiului şi calului zăceau împrăştiate pe lângă zidurile clădirilor. Dac-ar fi apucat-o pe strada Sosnowa…
Urmară cumplitele zile de 25 şi 26 septembrie. Vacarmul exploziilor se amesteca neîncetat cu bubuitul tunurilor, huruitul avioanelor în picaj răsuna ca burghiurile electrice care dau găuri în fier. Aerul era greu de fumul şi praful zidurilor care se năruiau. Pătrundea peste tot, înăbuşindu-i pe oamenii care se induseseră în pivniţe sau în apartamente, cât mai departe de stradă.
Cum am supravieţuit acelor două zile, nici eu nu ştiu. Schija unui şrapnel a ucis pe cineva aşezat chiar lângă mine în dormitorul prietenilor noştri. Am petrecut două nopţi şi o zi, alături de alţi zece oameni, într-o spălătorie minusculă. Câteva săptămâni mai târziu, când ne întrebam cum fusese cu putinţă aşa ceva şi am încercat să intrăm iar acolo, am constatat că nu încăpeau decât opt persoane fără riscul de-a muri.
Varşovia s-a predat miercuri, 27 septembrie.
Abia după două zile am avut curaj să ies în oraş. M-am întors acasă
profund deprimat: oraşul nu mai exista – sau aşa mi s-a părut atunci, naiv cum eram.
Nowy Swiat era o alee îngustă, şerpuind printre grămezi de moloz. La fiecare colţ, trebuia să ocolesc baricadele construite din tramvaie răsturnate şi dale smulse din pavaj. Corpuri în descompunere zăceau de-a valma pe străzi. Oamenii, rupţi de foame din pricina asediului, se poticneau de leşurile cailor, prăvălite la tot pasul. Ruinele multor clădiri încă mai fumegau.
Mă aflam pe Aleje Jerozolimskie, când, din direcţia Vistulei, se apropie o motocicletă cu doi soldaţi în uniforme verzi, neobişnuite, purtând pe cap căşti de oţel. Aveau nişte feţe late, impasibile, şi ochi albastru-deschis. Se opriră lângă trotuar şi strigară la un băiat înspăimântat, care se duse spre ei.
— Marschallstrasse! Marschallstrasse!
Repetau într-una numele german al străzii Marszalkowska. Băiatul stătea năucit, cu gura căscată, incapabil să scoată vreun sunet.
Soldaţii îşi pierdură răbdarea.
26
— Du-te naibii! îi strigă şoferul, făcând un gest mânios. Apăsă pe acceleraţie şi motocicleta porni în trombă.
Erau primii nemţi pe care-i vedeam.
Câteva zile mai târziu, zidurile Varşoviei fură împânzite de declaraţii bilingve, emise de comandamentul german, care promiteau populaţiei condiţii de muncă paşnice şi grija statului german. Exista o secţiune specială
destinată evreilor: li se garantau toate drepturile, inviolabilitatea proprietăţii şi absoluta securitate a vieţii.
4
Tata se înclină în faţa nemţilor
Ne-am întors pe strada Sliska. Apartamentul nostru era întreg, deşi nu ne-am fi putut închipui aşa ceva; lipseau câteva geamuri, în rest, nimic. Uşile fuseseră încuiate, şi până şi cele mai neînsemnate obiecte se aflau la locul lor. Şi alte case din cartier rămăseseră nevătămate sau suferiseră pagube minore. În următoarele zile, când am început să ne interesăm de soarta cunoştinţelor noastre, am descoperit că oraşul, deşi avariat rău de tot, mai era totuşi în picioare. Pierderile nu erau atât de grele pe cât ai fi putut crede străbătând vastele întinderi de ruine încă fumegânde.
Acelaşi lucru era adevărat şi în privinţa oamenilor. La început, se vorbise de o sută de mii de morţi, o cifră care reprezenta cam zece la sută din populaţia oraşului şi înspăimânta pe toată lumea. Mai târziu, s-a descoperit că muriseră cam douăzeci de mii de oameni.
Printre ei se numărau şi prieteni pe care-i văzuserăm în viaţă cu doar câteva zile înainte, şi care acum erau sfârtecaţi de obuze sau zăceau sub ruine. Două dintre colegele surorii mele Regina muriseră când s-a prăbuşit o clădire de pe strada Koszykova. Când treceai pe-acolo, trebuia să ţii la nas o batistă: mirosul respingător al celor opt trupuri intrate în putrefacţie se strecura prin ferestrele blocate ale pivniţei, prin unghere şi crăpături, otrăvind aerul. Un obuz îl omorâse şi pe unul dintre colegii mei, pe strada Mazowiecka. Abia după ce i-au găsit capul s-a putut stabili că rămăşiţele împrăştiate aparţineau unei fiinţe omeneşti care fusese, odinioară, un violonist talentat.
Oricât ar fi fost de cumplite toate aceste veşti, nu ne puteau tulbura plăcerea animalică de-a ne şti încă vii, şi că aceia care scăpaseră de moarte nu se mai găseau într-un pericol iminent, deşi subconştientul reprima, din pudoare, sentimentele astea. În noua lume, unde tot ce fusese cu o lună în 27
urmă valoare permanentă era acum distrus, lucrurile cele mai simple, pe care abia dacă le luai în seamă înainte, căpătau o enormă semnificaţie: un fotoliu confortabil, solid, imaginea liniştitoare a unei sobe din faianţă albă pe care să-ţi odihneşti ochii, scârţâitul podelei – un preludiu calm la atmosfera de pace şi tihnă de acasă.
Tata a fost primul care s-a apucat din nou de muzică. Fugea de realitate cântând ore în şir la vioară. Când îl întrerupea cineva cu o ştire proastă, asculta şi se încrunta, cu o privire iritată, dar fața i se lumina repede iar, şi spunea, ridicându-şi vioara la bărbie:
