— Nu, nu, aşa nu merge!
Locuiam foarte aproape de radiodifuziune, dar acum nu era uşor să
ajungi acolo; drumul îmi luă de două ori mai mult timp decât de obicei. Eram cam pe la jumătatea distanţei când vuietul sirenei se revărsă din megafoanele instalate pe felinare, în ferestre şi deasupra uşilor prăvăliilor.
Am auzit apoi vocea crainicului de la radio. „Este o alarmă de avertisment pentru Varşovia… Fiţi în stare de alertă! Acum în calea lor se află…” în acest punct, crainicul citi o listă de cifre şi litere ale alfabetului în cod militar, care se abătu peste urechile civililor ca o stranie ameninţare cabalistică. Oare cifrele astea însemnau numărul avioanelor plecate în misiune? Iar literele simbolizau locurile unde aveau să cadă bombele? Şi care locul în care ne aflam acum era unul dintre ele?
Strada se goli rapid. Alarmate, femeile au luat-o la goană spre adăposturi.
Bărbaţii nu voiau să coboare; stăteau în prag, înjurându-i pe nemţi, umflându-se în pene cât de curajoşi sunt şi vărsându-şi furia împotriva guvernului fiindcă făcuse mobilizarea de mântuială, aşa că acum doar foarte puţini dintre bărbaţii apţi pentru serviciul militar fuseseră încorporaţi.
Restul mergeau de la o autoritate militară la alta, incapabili să se înroleze în armată, din pasiune sau pentru bani.
Pe strada pustie, moartă, nu se auzeau decât discuţiile aprinse între paznicii adăposturilor antiaeriene şi oamenii care insistau să plece din pragul caselor cu diverse treburi şi încercau să-şi continue drumul, furişându-se pe lângă pereţi. O clipă mai târziu, se auziră şi alte explozii, dar tot nu foarte aproape.
Am ajuns la radiodifuziune exact când alarma a încetat pentru a treia oară. Oricum, nimeni din clădire n-avea timp să fugă în adăposturile antiaeriene de câte ori suna alarma.
Programul de emisiuni era dat peste cap. De îndată ce se însăila în grabă
ceva care să semene a program provizoriu, soseau anunţuri importante, fie de pe front, fie de natură diplomatică. Totul trebuia întrerupt, pentru a fi difuzat cât mai repede genul ăsta de ştiri, intercalate cu marşuri militare şi imnuri patriotice.
Pe coridoarele centrului domnea o confuzie de nedescris şi mai ales o stare de spirit încrezător-războinică. Unul dintre crainici, care fusese chemat sub drapel, veni să-şi ia rămas-bun de la colegi şi să se laude cu uniforma. Se 16
aşteptase pesemne ca toată lumea să-l înconjoare, pentru un adio emoţionant şi înălţător, dar fu dezamăgit: nimeni n-avea timp să-i dea prea mare atenţie. Stătea acolo, silindu-i pe ceilalţi, care treceau grăbiţi pe lângă
el, să-l asculte şi încercând să bage pe post măcar o parte din programul său intitulat „Un civil îşi ia adio”, ca să le poată povesti despre asta nepoţilor lui, cândva. Nu putea bănui că, două săptămâni mai târziu, tot nu vor avea timp pentru el – nici măcar ca să-i cinstească memoria cu o înmormântare cum se cuvine.
La ieşirea din studio, un pianist bătrân care lucra la radio mă apucă de braţ: dragul profesor Ursztein. În timp ce alţi oameni îşi măsoară vieţile în zile şi ore, viaţa lui fusese măsurată, decenii la rând, în acompaniamente de pian. Când profesorul încerca să-şi amintească detalii ale vreunui eveniment din trecut, începea: „Ia să vedem. Îl acompaniam pe cutare şi pe cutare la acea vreme…”, şi când reuşea să identifice un acompaniament anume după
data la care avusese loc, ca o bornă pe marginea drumului, îşi lăsa memoria să cutreiere prin alte amintiri, invariabil mai puţin importante. Acum stătea uimit şi dezorientat afară din studiou. Cum avea să fie purtat războiul ăsta fără acompaniament la pian – cum o să fie?
Cu totul încurcat, începu să se plângă:
— Nu vor să-mi spună dacă am să lucrez astăzi…
În după-amiaza aceea cântam amândoi, fiecare la pianul lui. Se transmitea muzică în continuare, deşi nu după programul obişnuit.
Pe la mijlocul zilei, câtorva dintre noi li s-a făcut foame; am plecat din radiodifuziune să luăm prânzul într-un restaurant din apropiere. Străzile aveau un aspect aproape normal. Pe principalele artere de circulaţie ale oraşului, traficul era intens – tramvaie, maşini şi pietoni; prăvăliile erau deschise şi, cum primarul ceruse populaţiei să nu stocheze alimente, asigurându-ne că nu era nevoie de aşa ceva, nici măcar nu se formaseră cozi în dreptul lor. Negustorii ambulanţi făceau o afacere bună vânzând o jucărie de hârtie care reprezenta un porc; dacă netezeai hârtia şi-o despătureai întrun anume fel, îl înfăţişa pe Hitler.
În restaurant, am reuşit să găsim o masă liberă, deşi cu oarecare greutate, şi am constatat că mai multe feluri de mâncare din meniul fix lipseau astăzi, iar celelalte erau ceva mai scumpe decât de obicei. Speculanţii trecuseră
deja la treabă.
Conversaţia se învârtea mai cu seamă în jurul inevitabilei declaraţii de război din partea Franţei şi a Marii Britanii, aşteptată cât de curând. Cei mai mulţi dintre noi, cu excepţia câtorva pesimişti incurabili, erau convinşi că
ţările amintite vor intra în război dintr-o clipă în alta, iar câţiva socoteau că
17
Statele Unite aveau să declare şi ele război Germaniei. Argumentele se sprijineau pe cele întâmplate în Marele Război, şi sentimentul general era că
singurul scop al acelui conflict fusese să ne arate cum să-l purtăm mai bine pe cel de-acum, adică să acţionăm, de data asta, aşa cum se cuvine.
Declaraţia de război din partea Franţei şi a Marii Britanii a devenit o realitate la 3 septembrie.
Eram încă acasă, cu toate că ceasul arăta aproape unsprezece. Lăsam radioul să meargă toată ziua, ca să nu pierdem niciun cuvânt din ştirile importante. Comunicatele de pe front nu erau cele la care ne-am fi aşteptat.
Cavaleria noastră atacase Prusia Orientală, iar aviaţia bombarda obiective militare germane, însă între timp puterea militară superioară a duşmanului continua să forţeze retragerea armatei poloneze dintr-un loc sau altul. Cum era cu putinţă aşa ceva, când propaganda noastră ne spusese că aviaţia şi tancurile germane erau făcute din carton şi că funcţionau cu un combustibil sintetic, care nu era bun nici măcar pentru brichete? Mai multe avioane germane fuseseră deja doborâte deasupra Varşoviei, şi martorii oculari afirmau că văzuseră cadavrele aviatorilor duşmani cu haine şi pantofi din hârtie. Cum reuşeau nişte trupe echipate atât de jalnic să ne forţeze retragerea? Era de neînţeles.
Mama se agita de colo-colo prin sufragerie, tata repeta la vioară, iar eu stăteam într-un fotoliu şi citeam, când un program oarecare fu deodată
întrerupt şi o voce ne atrase atenţia că urma să fie făcut un anunţ de cea mai mare însemnătate. Tata şi cu mine ne-am grăbit spre aparatul de radio, în timp ce mama intră în camera de-alături ca să-i cheme pe fratele şi pe surorile mele. În vremea asta, radioul transmitea marşuri militare. Crainicul repetă mesajul, urmară alte marşuri şi un alt avertisment privind apropiatul comunicat. Abia mai puteam suporta starea de tensiune în care ne aflam, când, în sfârşit, fu intonat imnul naţional, urmat de imnul Marii Britanii. Am aflat apoi că nu mai înfruntam singuri duşmanul; aveam un aliat puternic, războiul avea să fie câştigat cu siguranţă, deşi nu fără suişuri şi coborâşuri, aşa că situaţia noastră putea să nu fie prea bună pentru moment.
E greu de descris tulburarea care ne-a cuprins ascultând anunţul de la radio. Mama avea ochii în lacrimi. Tata suspina fără să se poată stăpâni, iar fratele meu, Henryk, îndrăzni să-mi dea un ghiont cu pumnul şi spuse foarte arţăgos:
— Asta-i! Ţi-am zis eu!
Reginei nu-i plăcea să ne vadă certându-ne în asemenea clipe şi interveni, spunând calm:
— Of, opriţi-vă! Ştiam cu toţii că trebuie să se întâmple aşa.
18
Făcu o pauză, după care adăugă:
— E rezultatul logic al tratatelor.
Regina era avocat şi o autoritate în asemenea subiecte, aşa că n-avea rost să ne contrazicem cu ea.
