Oraşul a fost declarat fortăreaţă, şi a fost numit un comandant care a făcut apel la populaţie să rămână unde se află şi să fie gata să apere Varşovia. Pe cealaltă parte a cotului Vistulei se organiza un contraatac al trupelor poloneze; în vremea asta, noi trebuia să ţinem piept principalei forţe a duşmanului, în Varşovia, până când oamenii noştri aveau să ne vină în ajutor. În toată Varşovia, situaţia se ameliora; artileria germană nu mai bombarda oraşul.
Pe de altă parte, raidurile aeriene duşmane se intensificaseră. Încetaseră
însă alarmele aeriene; atacurile paralizaseră prea mult timp oraşul şi pregătirile de apărare. Aproape din oră în oră, siluetele argintii ale bombardierelor apăreau sus, deasupra noastră, pe cerul ireal de albastru al acelei toamne, şi vedeam norii albi, de fum, ai obuzelor antiaeriene lansate de artileria noastră. Atunci trebuia să coborâm repede în adăposturi. Nu mai era de glumit: întreg oraşul era bombardat. Podelele şi zidurile 21
adăposturilor antiaeriene se zguduiau, şi dacă o bombă cădea pe clădirea în al cărei subsol te aflai, asta însemna moarte sigură: glonţul din jocul mortal al ruletei ruseşti. Ambulanţele brăzdau neîncetat oraşul, şi când nu mai pridideau erau înlocuite cu taxiuri sau chiar cu vehicule simple, trase de cai, pentru a căra morţii şi răniţii de sub ruine.
Populaţia avea moralul ridicat, şi entuziasmul creştea de la o oră la alta.
Nu ne mai bizuiam pe noroc sau pe iniţiativa individuală, ca la 7 septembrie.
Acum eram o armată, cu comandanţi şi muniţii; aveam un scop –
autoapărarea –, şi succesul sau înfrângerea depindeau de noi înşine. Nu trebuia decât să facem tot ce ne stătea în puteri.
Generalul comandant a cerut populaţiei să sape şanţuri în jurul oraşului, pentru a împiedica înaintarea tancurilor germane. Toţi ne-am dus de bunăvoie la săpat; numai mama stătea acasă dimineaţa, ca să aibă grijă de gospodărie şi să ne facă de mâncare.
Săpam de-a lungul unei coline de la periferie. În spatele nostru se întindea un cartier atrăgător de vile, iar în faţă aveam parcul municipal, plin de arbori. De fapt, ne-ar fi plăcut să lucrăm astfel, dacă n-am fi fost bombardaţi. Bombele nu erau lansate cu precizie, cădeau la oarecare distanţă, dar era neplăcut să le auzim şuierându-ne pe la urechi în vreme ce ne aflam în tranşee, ştiind că una dintre ele ne-ar fi putut nimeri.
În prima zi, un evreu bătrân, în caftan şi yarmulka, aduna pământ cu lopata alături de mine. Săpa cu o ardoare biblică, aruncându-se asupra hârleţului de parcă i-ar fi fost duşman de moarte, cu gura spumegând, cu faţa palidă şiroind de sudoare, cu tot trupul tremurând şi cu muşchii încordaţi. Pe când lucra, scrâşnea din dinţi – un vârtej de barbă şi caftan.
Munca lui îndârjită, care-i depăşea cu mult capacităţile normale, avea rezultate mărunte şi iluzorii. Vârful cazmalei pătrundea cu greu în noroiul întărit, şi bulgării gălbui şi uscaţi pe care-i scotea alunecau înapoi în şanţ
înainte ca bietul om, printr-un efort supraomenesc, să-şi balanseze iar hârleţul şi să-i arunce afară din tranşee. La intervale scurte, se sprijinea de peretele de pământ, chinuit de tuse.
Livid ca un muribund, sorbea din infuzia răcoritoare de mentă pregătită
pentru lucrători de nişte femei bătrâne, prea slăbite ca să mai poată săpa, dar care voiau să fie şi ele folositoare într-un fel.
— Vă osteniţi peste măsură, i-am spus într-un moment de pauză. N-ar trebui să săpaţi, nu mai aveţi destulă putere.
Fiindu-mi milă de el, am încercat să-l conving să renunţe. Era limpede că
nu mai e în stare să muncească.
— Ştiţi ce, la urma urmei, nimeni nu vă cere să faceţi aşa ceva.
22
Îmi aruncă o privire, gâfâind, apoi se uită la cerul liniştit, azuriu, pe care norişorii albi lăsaţi de şrapnele mai pluteau încă, şi o expresie de extaz i se întipări pe chip, de parcă l-ar fi văzut pe Iahve, tronând în ceruri în toată
măreţia lui.
— Am o prăvălie! şopti el.
Oftă adânc şi lăsă să-i scape un suspin. Cu deznădejdea întipărită pe faţă, se prăvăli iar asupra hârleţului, copleşit de efort.
După două zile, nu m-am mai dus la săpat. Auzisem că postul de radio emite iar, sub conducerea unui nou director, Edmund Rudnicki, fostul şef al departamentului muzical. Nu fugise cu ceilalţi, ci-şi adunase colegii împrăştiaţi care încotro şi deschisese postul. Am ajuns la concluzia că aş fi cu mult mai util acolo decât la săpat şanţuri, lucru perfect adevărat: eram foarte solicitat, ca solist şi acompaniator.
Între timp, în oraş condiţiile au început să se deterioreze, invers proporţional, s-ar putea spune, cu hotărârea şi curajul tot mai mari ale populaţiei.
Artileria germană a reînceput să bombardeze Varşovia, mai întâi periferiile, apoi şi centrul oraşului. Numeroase clădiri aveau geamurile sparte, zidurile erau ciuruite de schije, iar cornişele erau retezate. Noaptea, cerul era roşu din pricina incendiilor şi aerul mirosea a ars. Proviziile scădeau văzând cu ochii. Inimosul primar al oraşului, Starzynski, se înşelase în această privinţă: n-ar fi trebuit să-i îndemne pe oameni să nu facă stocuri de alimente. Oraşul nu trebuia să se hrănească doar pe sine; mai erau şi soldaţii blocaţi în interiorul lui, precum şi armata din Poznan, care-şi croia drum dinspre apus către Varşovia, ca să întărească apărarea.
În jur de 20 septembrie, familia mea s-a mutat de pe strada Sliska la nişte prieteni care locuiau într-un apartament situat la primul etaj al unei case de pe strada Panska. Nici unuia din noi nu-i plăceau adăposturile antiaeriene.
Abia puteai respira în aerul sufocant din pivniţă, iar tavanul jos părea gata să cadă dintr-o clipă în alta, îngropând totul sub ruinele clădirii cu mai multe etaje. Dar era greu să rezistăm în apartamentul nostru de la etajul al treilea.
Auzeam mereu şuieratul obuzelor trecând prin dreptul ferestrelor, rămase toate fără geamuri, şi în orice clipă unul dintre ele ar fi putut lovi cu uşurinţă
clădirea. Am decis că e mai bine la etajul întâi: obuzele aveau să lovească
etajele superioare, explodând acolo, aşa că nu mai eram nevoiţi să coborâm în pivniţă. În apartamentul prietenilor noştri se mutaseră deja şi alţi oameni.
Era aglomerat şi trebuia să dormim pe duşumea.
Între timp, asediul Varşoviei, primul capitol din istoria tragică a oraşului, se apropia de sfârşit.
23
Îmi venea tot mai greu să ajung la radiodifuziune. Cadavrele oamenilor şi ale cailor ucişi de şrapnele zăceau pe străzi, cartiere întregi ale oraşului erau în flăcări şi, de când reţeaua de apă municipală fusese avariată de artilerie şi bombe, incendiile nu mai puteau fi stinse. Era periculos şi la studio. Artileria germană bombarda toate locurile mai importante din oraş; de câte ori crainicul începea să anunţe un program, bateriile germane deschideau focul asupra radiodifuziunii.
În această penultimă etapă a asediului, teama isterică de sabotaj din partea populaţiei a atins apogeul. Oricine putea fi acuzat de spionaj şi împuşcat pe loc, fără a mai apuca să ofere o explicaţie.
La etajul al patrulea al clădirii unde ne mutasem la prietenii noştri locuia o fată bătrână, profesoară de muzică. Ghinionul ei că se numea Hoffer şi era curajoasă! Curajul său putea fi la fel de bine descris ca extravaganţă. Niciun raid aerian sau obuz n-o puteau determina să renunţe, înaintea prânzului, la cele două ore de exerciţii la pian, pentru a coborî în adăpost. Ţinea nişte păsări într-o colivie, pe balcon, şi le hrănea de trei ori pe zi, cu o regularitate încăpăţânată. Felul ăsta de viaţă era de-a dreptul ciudat în Varşovia asediată; femeilor din clădire li se părea extrem de suspect. S-au întâlnit la portăreasă, pentru niscaiva discuţii politice. După ce-au întors lucrurile pe toate părţile, au ajuns la concluzia fermă că o profesoară cu un nume atât de nemţesc nu putea fi decât nemţoaică, iar cântatul ei la pian reprezenta un cod secret prin care trimitea semnale piloţilor din Luftwaffe, spunându-le unde să arunce bombele. Fără să mai stea pe gânduri, cumetrele înfierbântate s-au dus la apartamentul bătrânei doamne excentrice, au legat-o, au coborât-o pe scări şi au încuiat-o într-una din pivniţe, cu tot cu păsări, ca dovadă a sabotajului ei. Fără voia lor, i-au salvat viaţa; câteva ore mai târziu, un obuz i-a lovit apartamentul, distrugându-l complet.
Am cântat pentru ultima oară în faţa microfonului pe 23 septembrie. Nici eu nu ştiu cum am ajuns în acea zi la studio. Alergam de la intrarea unei clădiri la alta, mă ascundeam, apoi ieşeam iar în stradă, când credeam că nu mai aud în apropiere vâjâitul obuzelor. L-am întâlnit pe primarul Starzyriski în uşa studioului. Avea hainele în dezordine şi era neras, iar pe chip i se putea citi o îngrijorare de nedescris. Nu închisese un ochi zile în şir. Era inima şi sufletul apărării, adevăratul erou al oraşului. Întreaga responsabilitate pentru soarta Varşoviei se afla pe umerii lui. Era pretutindeni: mergea de-a lungul tranşeelor, supraveghea ridicarea baricadelor, organizarea spitalelor, distribuirea corectă a puţinelor alimente care mai rămăseseră, apărarea antiaeriană, serviciile de pompieri, şi tot mai avea timp să se adreseze, zilnic, populaţiei. Toţi îi aşteptam înfriguraţi 24
discursurile, care ne îmbărbătau: câtă vreme primarul n-avea îndoieli, nici pe noi nu ne părăsea curajul. Oricum, situaţia nu părea chiar atât de rea.
