Să te împotriveşti efectiv nemţilor era imposibil, dar a existat o rezistenţă
evreiască. Lupta armată din ghetoul varşovian şi miile de fapte curajoase întreprinse de partizanii evrei demonstrează că exista o opoziţie foarte capabilă. La Sobibor şi chiar la Treblinka s-au înregistrat unele răzmeriţe.
Mă gândesc la Lydia Vago şi la Sarah Ehrenhalt, din Israel, care au supravieţuit ca sclave la fabrica de muniţii a Uniunii din Auschwitz, de unde au provenit explozibilele pentru aruncarea în aer a unuia dintre crematorii.
Povestea lui Władysław Szpilman demonstrează că a jucat un rol direct în această mişcare curajoasă. Era unul dintre cei care, încolonaţi zilnic, mergeau să muncească în zona ariană a oraşului, de unde aduceau pe furiş
nu doar pâine şi cartofi, ci şi muniţii pentru rezistenţa evreiască din ghetou.
Pomeneşte de aceste fapte îndrăzneţe cu modestie şi doar în treacăt.
În anexă sunt publicate, pentru prima dată câteva însemnări din jurnalul lui Wilm Hosenfeld, ofiţer din Wehrmacht, fără de care Szpilman, evreu polonez, probabil că n-ar fi supravieţuit. Hosenfeld era învăţător, luptase deja ca locotenent în primul război mondial şi putea fi considerat, prin urmare, prea bătrân ca să fie trimis în prima linie a frontului la începutul celui de al doilea. Poate că tocmai din acest motiv a fost numit ofiţer responsabil cu toate bazele sportive din Varşovia, preluate de Wehrmacht, astfel încât soldaţii germani să se menţină în formă prin jocuri şi diverse probe de atletism. Căpitanul Hosenfeld a fost luat prizonier de către armata sovietică în ultimele zile ale războiului şi a murit în captivitate şapte ani mai târziu.
La începutul povestirii despre peregrinările lui Szpilman, unui dintre membrii detestatei poliţii evreieşti îl salvează. La sfârşit, căpitanul Hosenfeld este cel care-l găseşte, pe jumătate mort, în Varşovia ruinată, părăsită acum de locuitorii ei – şi nu-l omoară. Mai mult decât atât, Hosenfeld a adus în ascunzătoarea evreului alimente, o plapumă de puf şi o manta. Seamănă cu un basm de la Hollywood, şi totuşi e adevărat: unul 139
dintre exponenţii celei mai detestate specii de stăpâni a jucat rol de înger păzitor în această poveste zguduitoare. De vreme ce era evident că
Germania lui Hitler pierduse, oricum, războiul, fugarul i-a dat – preventiv –
anonimului său binefăcător o informaţie utilă:
„Dacă ţi se întâmplă ceva, dacă te pot ajuta în vreun fel, aminteşte-ţi numele meu: Szpilman, Radio Polonia.” Ştiu de la Szpilman că a început să-şi caute salvatorul imediat, în 1945 – fără niciun succes. Când s-a dus în locul unde prietenul lui, violonistul, îl văzuse pe acel om, tabăra fusese mutată.
Hosenfeld a murit în cele din urmă ca prizonier de război într-un lagăr din Stalingrad, cu un an înainte de moartea lui Stalin. Fusese torturat în captivitate, fiindcă ofiţerii sovietici socoteau drept o minciună sfruntată
declaraţia lui că ar fi salvat un evreu. A suferit apoi mai multe accidente vasculare cerebrale. Spre sfârşitul vieţii, se afla într-o stare mentală confuză, ca un copil bătut care nu înţelege loviturile. S-a prăpădit cu mintea complet rătăcită.
Hosenfeld a reuşit doar să-şi trimită jurnalul în Germania. Ultima lui permisie acasă a fost de Rusalii, în 1944; există o fotografie frumoasă, cu ofiţerul întors acasă din războiul murdar, îmbrăcat în uniforma-i albă, strălucitoare, înconjurat de soţie şi dragii lui copii – un tablou idilic, sugerând pacea eternă. Familia Hosenfeld a păstrat cele două carnete scrise mărunt, cuprinzând jurnalul. Ultima însemnare e din 11 august 1944, ceea ce înseamnă că Hosenfeld şi-a trimis comentariile cele mai explozive prin poşta militară normală. Imaginaţi-vă că aceste două caiete ar fi căzut în mâinile cumpliţilor domni îmbrăcaţi în mantale de piele… e aproape de neînchipuit. L-ar fi sfâşiat.
Fiul lui Hosenfeld mi-a făcut următoarea relatare, care înfăţişează un portret plin de viaţă al defunctului său tată.
„Tata era un învăţător entuziast, generos. În perioada care a urmat primului război mondial, când bătaia copiilor mai era încă principala metodă de a menţine disciplina în şcoli, blândeţea sa faţă de elevi contrazicea regula. Obişnuia să-i ţină pe copiii din clasa întâi de la şcoala din Spessart pe genunchi dacă întâmpinau greutăţi în învăţarea alfabetului. Şi avea întotdeauna în buzunarul pantalonilor două batiste, una pentru el şi una ca să şteargă nasul elevilor mai mici.
În iarna 1939/1940, unitatea tatălui meu, care plecase de la Fulda în Polonia în toamna anului 1939, staţiona în orăşelul Wegrow, la est de Varşovia. Ceva mai devreme, comisariatul german îşi însuşise rezervele de fân de acolo, care aparţineau armatei poloneze. Într-o zi friguroasă de iarnă, s-a întâmplat ca tata să întâlnească un SS-ist care-l înhăţase pe un elev.
140
Băiatul fusese prins furând dintr-o şură nişte fân rechiziţionat – probabil nu mai mult de un braţ. Nu încăpea îndoială, copilul urma să fie împuşcat drept pedeapsă pentru fapta sa şi pentru a servi ca lecţie celorlalţi.
Tata mi-a povestit că s-a repezit spre SS-ist, ţipând: «Nu poţi împuşca un copil!» SS-istul şi-a scos pistolul, l-a aţintit asupra lui şi i-a spus ameninţător:
«Dacă n-o ştergi imediat, te împuşc şi pe tine!»
Lui tata i-a trebuit mult timp să-şi revină din şocul provocat de această
întâmplare. Mi-a vorbit doar o dată despre ea, doi sau trei ani mai târziu, pe când se afla într-o permisie. Am fost singurul membru al familiei care a auzit această poveste.”
*
Władysław Szpilman a reînceput imediat să lucreze ca pianist pentru Radio Varşovia. A reluat transmisiunile de după război cu aceeaşi piesă de Chopin pe care o cântase live la radio în acea ultimă zi, în mijlocul bombelor şi gloanţelor artileriei germane. Ai fi zis că Nocturna în de diez minor fusese doar întreruptă, pentru scurt timp, astfel încât în intervalul de şase ani Herr Hitler să-şi poată cânta partitura pe scena lumii.
Până în anul 1949, Władysław Szpilman n-a mai aflat nimic despre salvatorul său. În 1950 însă lucrurile au evoluat. Un evreu polonez, pe nume Leon Warm, a emigrat din Polonia şi a făcut în drumul său o vizită familiei Hosenfeld, în Germania Federală. Despre Leon Warm, unul din fiii lui Wilm Hosenfeld scrie:
„În primii ani de după război, mama locuia împreună cu fratele meu mai mic şi cu sora mea într-o parte a fostei noastre locuinţe, situată în şcoala din Thalau, un sătuc din regiunea Rinului. La 14 noiembrie 1950, un tânăr polonez, cu înfăţişare plăcută, s-a prezentat şi a întrebat de tata, pe care-l întâlnise la Varşovia în timpul războiului.
În drum spre lagărul de exterminare de la Treblinka, folosind sârmă
ghimpată, omul reuşise să facă o breşă în vagonul de vite unde erau închişi el şi nefericiţii lui tovarăşi de suferinţă. Apoi a sărit din mers. Printr-o familie din Varşovia pe care o cunoştea, l-a întâlnit pe tata, care i-a făcut rost de o legitimaţie falsă şi l-a luat ca muncitor la centrul sportiv. După război, fusese chimist în Polonia, iar acum intenţiona să-şi deschidă o firmă în Australia.”
Acest om, Leon Warm, a aflat în decursul vizitei la Frâu Hosenfeld că soţul ei încă mai trăia. Primise de la dânsul câteva scrisori şi cărţi poştale. Frâu Hosenfeld i-a arătat o carte poştală din 15 iulie 1946, unde soţul ei trecuse numele evreilor şi polonezilor pe care îi salvase. Îi ceruse soţiei să meargă la aceste persoane şi să le solicite ajutorul. Numărul patru de pe listă era 141
„Władysław Szpilman, pianist la Radio Varşovia”.
Trei membri ai unei familii numite Cieciora ştiau şi ei o poveste despre Hosenfeld. În primele zile ale Blitzkrieg-ului german, s-a petrecut următoarea întâmplare: nevasta unui polonez pe nume Stanisław Cieciora a plecat spre lagărul de prizonieri din Pabianice, unde i se spusese că e deţinut soţul ei rănit, soldat în armata învinsă; pesemne că se temea ca învingătorii să nu-l ucidă. În drumul ei, a întâlnit un ofiţer german, care mergea pe o bicicletă. A întrebat-o încotro se îndreaptă. Paralizată de spaimă, i-a îngăimat adevărul. „Soţul meu e soldat – zace bolnav în lagărul de colo; eu am să nasc în curând şi mi-e frică pentru viaţa lui.” Neamţul şi-a notat numele omului şi a trimis-o pe femeie înapoi, promiţându-i: „Bărbatul tău o să se-ntoarcă acasă în trei zile.” Aşa a şi fost.
Mai apoi, Hosenfeld a vizitat în câteva rânduri familia Cieciora, cu care s-a şi împrietenit. Acest neamţ extraordinar a început să înveţe poloneza. Fiind un catolic fervent, Hosenfeld mergea uneori la biserică împreună cu noii săi prieteni, purtând uniforma lui de Wehrmacht şi asistând la serviciul religios polonez obişnuit. Ce tablou! Un neamţ îmbrăcat regulamentar în „mantaua criminalilor”, îngenunchind în faţa unui preot polonez, în timp ce „slavul subuman” aşeza pe o limbă germană hostia reprezentând trupul lui Cristos.
Un gest deschide drumul către altul: familia Cieciora era neliniştită în legătură cu fratele soţului, un preot implicat în organizaţia politică
clandestină, vânată de nemţi. Hosenfeld l-a salvat şi pe el. În al treilea rând, a salvat un apropiat de-al lor, scăpându-l dintr-un camion al armatei. Am aflat despre modul cum i-a eliberat pe amândoi dintr-o relatare a fiicei căpitanului Hosenfeld:
„În primăvara anului 1973, am primit vizita lui Maciej Cieciora, din Poznań. Unchiul lui, preot catolic, a trebuit să fugă de Gestapo după invazia germană din toamna lui 1939. Tata, care era ofiţerul responsabil cu bazele sportive din Varşovia, pe care Wehrmachtul şi le însuşise, l-a protejat, dându-i de lucru la biroul lui, sub numele fals de «Cichocki». Prin părintele Cieciora, cu care s-a împrietenit curând la cataramă, tata l-a întâlnit pe cumnatul preotului, Koschel.
Maciej Cieciora ne-a spus că, probabil în 1943, partizanii polonezi împuşcaseră câţiva soldaţi germani în partea din Varşovia unde locuia familia Koschel. După acest incident, o unitate SS din cartierul respectiv a arestat o serie de oameni – printre care şi domnul Koschel – şi i-a încărcat într-un camion. Nefericiţii urmau să fie executaţi imediat în afara oraşului, ca represalii împotriva acelui act de răzvrătire.
Hazardul a făcut ca tata să întâlnească acest camion la o răspântie, pe 142
când se îndrepta spre centrul oraşului. Domnul Koschel l-a recunoscut şi i-a făcut semne disperate cu mâna. Tata a înţeles repede cum stăteau lucrurile şi, cu o mare prezenţă de spirit, a ieşit în stradă şi i-a ordonat şoferului să
