— Săpăm fortificaţii. Dar tu ce faci aici?
— Mă ascund.
Mi s-a părut că şeful se uită la mine cu puţină milă.
— Vino cu noi, spuse el. O să ai de lucru şi-o să primeşti nişte supă.
Supă! Numai gândul la un blid cu supă adevărată, fierbinte, îmi provocă
asemenea crampe la stomac, încât pentru o clipă mai-mai că am fost gata să
merg cu ei, cu riscul de-a fi ucis mai târziu. Voiam supa aia; nu voiam decât să mănânc şi eu o dată pe săturate! Dar a învins bunul-simţ.
— Nu, am spus. Nu merg la nemţi.
Şeful rânji, pe jumătate cinic, pe jumătate batjocoritor.
— Ştiu şi eu? se împotrivi el. Nemţii nu-s chiar aşa de răi.
Abia atunci am remarcat ceva ce-mi scăpase oarecum înainte: numai şeful vorbea cu mine, pe când ceilalţi rămâneau tăcuţi. Purta pe mânecă o banderolă colorată, imprimată cu un anume semn. Pe faţă i se întipărise o expresie neplăcută, şireată, abjectă. Când îmi vorbea nu mi se uita în ochi, ci privea dincolo de mine, peste umărul drept.
— Nu, am repetat eu. Mulţumesc, nu.
— Cum vrei, mormăi el.
M-am răsucit, ca să plec. Când grupul se puse în mişcare, am strigat după
ei: — La revedere!
Cuprins de o presimţire rea sau poate călăuzit de instinctul de autoconservare care mi se ascuţise în anii cât mă ascunsesem, nu m-am 115
întors în podul clădirii unde hotărâsem să stau. M-am îndreptat spre clădirea cea mai apropiată, ca şi cum ascunzătoarea mea ar fi fost în pivniţă.
Când am ajuns în pragul carbonizat al uşii, am privit din nou în jur: muncitorii îşi continuau drumul, dar şeful se uita mereu în urmă, ca să vadă
unde intru.
Abia când au dispărut din câmpul meu vizual m-am întors în pod, mai bine spus la ultimul etaj, pentru a privi pe geam. După zece minute, civilul cu banderolă se întorsese cu doi poliţişti. Arătă înspre vila în care mă văzuse intrând. Au controlat-o, au cercetat apoi şi casele învecinate, dar n-au venit în clădirea mea. Poate se temeau să nu dea peste un grup mare de rebeli, din aceia care mai stăteau încă la pândă prin Varşovia. Mulţi oameni au scăpat cu viaţă în timpul războiului datorită laşităţii nemţilor, cărora le plăcea să-şi arate curajul numai atunci când simţeau că sunt mai numeroşi decât duşmanii lor.
După două zile, am pornit în căutarea hranei. De data asta, plănuiam să-mi fac o provizie mai consistentă, ca să nu fiu nevoit să-mi părăsesc ascunzătoarea prea des. Trebuia să plec în expediţiile mele ziua, fiindcă nu ştiam clădirea destul de bine ca să umblu prin ea noaptea. Am găsit o bucătărie, apoi un dulap cu mai multe conserve, sacoşe şi cutii. Conţinutul lor trebuia examinat cu mare grijă. Am desfăcut sforile şi am ridicat capacele. Eram atât de absorbit de cercetările mele, încât n-am auzit nimic până când o voce, care venea chiar din spatele meu, a spus:
— Ce naiba faci aici?
Un ofiţer german înalt, elegant se aplecă peste bufetul din bucătărie, cu braţele încrucişate la piept.
— Ce faci aici? repetă el. Nu ştii că dintr-o clipă în alta personalul unităţii de comando din fortăreaţa Varşoviei o să se mute în clădirea asta?
18
Nocturnă în de diez minor
M-am prăbuşit pe scaunul de lângă uşa dulapului. Cu certitudinea unui somnambul, am simţit deodată că n-aş fi avut puterea să scap din această
nouă cursă. Abia după un timp am putut îngăima, cu mare greutate:
— Fă ce vrei cu mine. Nu mă mişc de-aici.
— N-am de gând să-ţi fac niciun rău!
Ofiţerul ridică din umeri.
116
— Ce meserie ai?
— Sunt pianist.
Se uită mai atent la mine, cu o neîncredere vădită. Apoi privirea îi alunecă
spre uşa care ducea din bucătărie în celelalte camere. Părea că-i încolţise o idee.
— Vino cu mine!
Merserăm în camera de alături, care fusese odinioară, neîndoielnic, sufrageria, apoi în camera de după ea, unde, lângă perete, se afla un pian.
Ofiţerul arătă înspre instrument.
— Cântă ceva!
