Camarazii lui socotiră pesemne primejdios să mai zăbovească în clădire şi începură să-l cheme:
— Hai, mişcă-te, Fischke!
Când zgomotul paşilor se îndepărtă, m-am târât afară din pod, unde aproape că mă sufocasem din pricina fumului care pătrundea prin gurile de ventilaţie ale apartamentelor de la etajele inferioare, şi m-am întors în camera mea. Nădăjduiam că doar apartamentele de la parter, incendiate ca un factor de intimidare, aveau să ardă şi că locatarii urmau să revină de îndată ce documentele le vor fi fost verificate. Am luat o carte, m-am instalat confortabil pe canapea şi am început să citesc, dar n-am fost în stare să
pricep nici un singur cuvânt. Am pus cartea deoparte, am închis ochii şi am decis să aştept până aveam să aud voci omeneşti undeva, în apropiere.
Nu m-am hotărât să mă aventurez iar pe culoar până în amurg. Camera mi se umplea acum de fum, iar flăcările roşietice şi strălucitoare se strecurau de afară prin fereastră. Fumul de pe casa scărilor era atât de gros, încât nu se mai vedeau balustradele. Dinspre etajele inferioare se auzea trosnetul sonor, exploziv al focului arzând tot mai puternic, precum şi pârâitul lemnului care crăpa şi zgomotul obiectelor din gospodărie care cădeau. De-acum, nu mai puteam folosi scările. M-am dus la fereastră.
Clădirea era înconjurată de un cordon de SS-işti, plasat la oarecare distanţă.
Nici urmă de civili. Neîndoielnic, tot imobilul ardea, iar nemţii aşteptau pur şi simplu ca focul să cuprindă etajele superioare şi grinzile acoperişului.
Aşadar, de aici avea să mi se tragă, în fine, moartea – moartea pe care o aşteptasem vreme de tind ani; moartea, de care scăpasem zi după zi până
acum, mă prinsese din urmă. De multe ori am încercat să mi-o închipui. Mă
aşteptam să fiu capturat şi torturat, apoi împuşcat sau sufocat în camera de gazare. Nu-mi dăduse niciodată prin minte că aveam să ard de viu.
Ar fi trebuit să râd de ingeniozitatea sorţii. Eram perfect calm, un calm care provenea din convingerea că nu mai puteam face nimic pentru a schimba cursul evenimentelor. Mi-am rotit ochii prin încăpere: contururile ei erau din ce în ce mai neclare, pe măsură ce fumul devenea tot mai gros, şi arăta ciudat, neliniştitor, în lumina înserării. Respiram tot mai greu. Mă
simţeam ameţit şi îmi ţiuia capul – primele efecte ale intoxicării cu monoxid de carbon.
M-am aşezat din nou pe canapea. De ce să mă las ars de viu, când aş fi putut evita asta înghiţind somniferele? Cât de uşoară mi-ar fi fost moartea, în comparaţie cu aceea a părinţilor, surorilor şi fratelui meu, gazaţi la Treblinka! În aceste ultime clipe, încercam să mă gândesc numai la ei.
105
Am găsit micul tub cu somnifere, le-am deşertat în gură şi le-am înghiţit.
Eram pe punctul de a lua şi opiumul, ca să fiu sigur că voi muri, dar n-am mai apucat. Pastilele şi-au făcut instantaneu efectul, pe un stomac gol, înfometat.
Am adormit.
16
Moartea unui oraş
N-am murit. Nu încape îndoială că pastilele nu fuseseră totuşi destul de tari. M-am trezit la şapte dimineaţa, cu o supărătoare senzaţie de greaţă. Îmi zumzăiau urechile, tâmplele îmi zvâcneau dureros, ochii îmi ieşeau din orbite, iar braţele şi picioarele îmi erau amorţite. De fapt, m-am sculat din pricina unei gâdilături pe gât. O muscă – pe jumătate moartă, ca şi mine – mi se ţâra pe grumaz; evenimentele din noaptea precedentă mă anesteziaseră.
A trebuit să mă concentrez şi să-mi adun toate puterile ca să-mi mişc mâna şi s-o alung.
Primul meu sentiment n-a fost unul de dezamăgire că nu murisem, ci de bucurie că trăiam; o poftă de viaţă animalică, nemărginită, cu orice preţ.
Supravieţuisem o noapte într-o clădire în flăcări – acum, principalul lucru era cum să mă salvez.
Am zăcut o vreme în locul unde mă găseam, ca să-mi vin cât de cât în fire, apoi m-am lăsat să lunec de pe canapea şi m-am târât spre uşă. Camera era încă plină de fum, şi când am apucat clanţa uşii frigea atât de tare, încât i-am dat drumul imediat. La a doua tentativă, mi-am învins durerea şi am deschis uşa. Pe casa scărilor era acum mai puţin fum decât în camera mea, fiindcă
ieşea prin breşele carbonizate ale ferestrelor înalte de pe palier. Zăream scările; mi s-a părut că aş putea coborî pe ele.
Adunându-mi întreaga voinţă, m-am străduit să mă ridic în picioare, m-am agăţat de balustrade şi am început să cobor. Etajul de sub mine era deja ars, şi focul se stinsese acolo. Tocurile uşilor încă mai ardeau, iar aerul din încăperi tremura din pricina căldurii. Resturi de mobilă şi alte obiecte ardeau mocnit pe duşumele, preschimbându-se în grămăjoare albe de cenuşă pe măsură ce, ici şi colo, jarul stătea să se stingă.
Când am ajuns la primul etaj, am dat peste cadavrul ars al unui bărbat întins pe scări; hainele îi fuseseră făcute scrum, era pământiu şi îngrozitor de umflat. Trebuia să trec într-un fel de dânsul, dacă voiam să-mi continuu drumul. Am crezut că voi putea ridica picioarele destul de sus ca să păşesc 106
peste el, târându-mă înainte. Dar, de la prima încercare, piciorul a lovit pântecele cadavrului, aşa că m-am împiedicat, mi-am pierdut echilibrul, am căzut şi m-am rostogolit pe trepte jumătate de etaj, împreună cu trupul mistuit de foc. Din fericire, cadavrul era acum în urma mea; am reuşit să mă
adun şi să ajung la parter. Am ieşit în curtea înconjurată de un mic zid acoperit cu iederă. M-am târât spre zid şi m-am ascuns într-o nişă din colţ, la doi metri de clădirea în flăcări, camuflându-mă cu lujerii plantei agăţătoare şi cu frunzele şi tulpinile câtorva cuiburi de roşii care creşteau între zid şi clădire.
Împuşcăturile nu încetaseră. Gloanţele zburau deasupra capului meu şi am auzit glasurile unor nemţi care înaintau pe trotuarul de lângă stradă, aproape de mine, de cealaltă parte a zidului. Pe înserat, apărură fisuri în pereţii clădirii care ardea. Dacă s-ar fi prăbuşit, aş fi fost îngropat de viu. Nu m-am mişcat însă decât când s-a lăsat întunericul şi când mi-am mai revenit după intoxicarea din noaptea precedentă. Am bâjbâit orbeşte până la scări, dar n-am îndrăznit să urc din nou. Apartamentele încă ardeau, întocmai ca dimineaţă, iar focul putea să ajungă la etajul meu dintr-o clipă în alta. M-am gândit intens la ce aveam de făcut şi am încropit un nou plan: clădirea uriaşă, neterminată, a spitalului unde Wehrmacht-ul îşi avea depozitele se afla de cealaltă parte a Aleii Niepodległości. Voiam să ajung acolo.
Am ieşit în stradă pe la cealaltă cale de acces în clădirea mea. Cu toate că
era seară, nu se întunecase complet. Drumul larg era luminat de strălucirea roşiatică a focurilor. Era acoperit de cadavre, iar femeia ucisă sub privirile mele în a doua zi a rebeliunii zăcea încă pe caldarâm printre ele. M-am întins pe burtă şi am început să mă târăsc spre spital. Nemţii treceau mereu pe acolo, singuri sau în grupuri; de câte ori se întâmpla asta, mă opream şi mă
prefăceam că-s mort. Duhoarea trupurilor în putrefacţie se contopea cu mirosul produs de incendii. Am încercat să avansez cât mai repede, dar drumul părea că nu se mai sfârşeşte; traversarea lui mi-a luat o veşnicie. În fine, am ajuns la clădirea întunecată a spitalului. Am intrat cu paşi şovăitori pe prima uşă care mi-a ieşit în cale, m-am prăbuşit la pământ şi am adormit numaidecât.
A doua zi, am decis să explorez locul. Spre groaza mea, am constatat că
imobilul era plin de canapele, saltele, oale, tigăi şi veselă, obiecte de uz curent, ceea ce însemna că nemţii dădeau pe-acolo destul de des. Pe de altă
parte, n-am găsit nimic de mâncare. Am descoperit într-un colţ îndepărtat o debara, plină de fier vechi, ţevi şi sobe. M-am aşezat şi am petrecut acolo următoarele două zile.
Pe 15 august, conform calendarului de buzunar pe care îl ţineam 107
permanent asupra mea, bifând cu grijă zi după zi, foamea care mă chinuia a devenit atât de crâncenă încât am hotărât să merg şi să caut cu orice preţ
ceva de mâncare. Zadarnic. M-am căţărat pe pervazul unei ferestre astupate cu scânduri şi am început să observ strada printr-o crăpătură îngustă.
