Abia atunci îşi îndreptă atenţia spre mine. Mă privi din cap până-n picioare, cu uimire în ochi.
— Aşadar, n-ai murit?
Am ridicat din umeri. Bănuiam că arăt destul de viu ca să nu mai fie nevoie să răspund. Străinul zâmbi şi, într-un târziu, se prezentă: era fratele lui Lewicki, şi venise să-mi spună că aveam să primesc de mâncare a doua zi.
În zilele următoare, aveam să fiu dus în altă parte, fiindcă Gestapoul încă îl mai căuta pe Lewicki şi putea oricând să dea o raită pe aici.
A doua zi, inginerul Gębezyński trecu pe la mine însoţit de un alt bărbat, pe care mi-l prezentă ca fiind un tehnician de radio pe nume Szałas, un militant clandestin de nădejde. Gębezyński se repezi să mă strângă la piept; fusese încredinţat că murisem de foame şi de slăbiciune. Îmi spuse că toţi prietenii noştri comuni fuseseră îngrijoraţi de soarta mea, dar că nu s-au putut apropia de clădire, ţinută permanent sub observaţie de nişte agenţi secreţi. De îndată ce supraveghetorii plecaseră, i se spusese să aibă grijă de rămăşiţele mele şi să-mi facă o înmormântare decentă.
De acum înainte, Szałas urma să aibă permanent grijă de mine, sarcină ce-i fusese încredinţată de organizaţia clandestină.
S-a dovedit a fi însă un protector foarte dubios. Apărea cam din zece în zece zile cu o cantitate infimă de mâncare, explicându-mi că nu reuşise să
facă rost de mai mulţi bani. I-am dat să vândă câteva din puţinele lucruri pe 95
care le mai aveam, dar totdeauna reieşea că-i fuseseră furate, aşa că venea din nou cu foarte puţină hrană, suficientă pentru două-trei zile, deşi uneori trebuia să-mi ajungă două săptămâni. Când, în cele din urmă, cădeam la pat, epuizat de foame şi convins că eram aproape cu un picior în groapă, Szałas se ivea iar cu ceva alimente pentru mine, cât să mă ţină în viaţă şi să-mi dea puterea de a continua să mă chinui. Radios şi evident cu mintea în altă parte, mă întreba întotdeauna:
— Ei, n-ai murit încă?
Eram încă în viaţă, deşi combinaţia dintre malnutriţie şi mâhnire mă
îmbolnăvise de icter. Szałas n-a luat asta prea în serios, şi mi-a istorisit povestea „veselă” a bunicului său, a cărui prietenă l-a părăsit când s-a îmbolnăvit brusc de icter. După părerea lui Szałas, icterul nu era mare scofală. Drept consolare, mi-a spus că Aliaţii debarcaseră în Sicilia. Apoi şi-a luat rămas-bun şi a plecat. A fost ultima noastră întâlnire: n-a mai venit pe la mine nici după zece zile; au trecut apoi douăsprezece zile, pe urmă două
săptămâni.
Nu mâneam nimic; nu mai aveam putere nici să mă târăsc până la robinet, să beau apă. Dacă Gestapoul ar fi apărut acum, n-aş fi fost în stare să mă
spânzur. Moţăiam cât era ziua de lungă, iar când mă trezeam cădeam pradă
unor cumplite accese de foame. Faţa, braţele şi picioarele începuseră deja să
mi se umfle, când, în mod cu totul nesperat, doamna Malczewska veni pe la mine: ştiam că ea, soţul ei şi Lewicki fuseseră nevoiţi să plece din Varşovia şi să se ascundă. Era convinsă că n-avea de ce să-şi facă griji în privinţa mea şi trecuse numai ca să stea puţin de vorbă cu mine, la o ceaşcă de ceai. Am aflat că Szałas colectase bani în contul meu prin toată Varşovia şi, cum nimeni nu se opunea când era în joc viaţa unui om, adunase o sumă frumuşică. Îi asigurase pe prietenii mei că mă vizitează aproape zilnic şi că nu duc lipsă
de nimic.
Soţia doctorului părăsi din nou Varşovia câteva zile mai târziu, dar înainte de a pleca îmi lăsă nişte provizii îmbelşugate şi-mi făgădui un sprijin mai de încredere.
Pe 12 august, cam pe la vremea prânzului, pe când îmi pregăteam ca de obicei o supă, am auzit cum cineva încearcă să între cu forţa în apartament.
Nu aşa ciocăneau prietenii veniţi să mă viziteze; era o bătaie puternică în uşă. Aşadar, nemţii. După o vreme, am identificat vocile care însoţeau bubuiturile acelea ca fiind ale unor femei. Una dintre ele răcni:
— Deschide imediat uşa, sau chem poliţia!
Loviturile deveneau din ce în ce mai insistente. Nu încăpea nicio îndoială: locatarii din clădire aflaseră că mă ascund acolo şi hotărâseră să mă predea 96
nemţilor, ca să nu fie acuzaţi că adăpostesc un evreu.
M-am îmbrăcat repede şi am vârât compoziţiile şi câteva lucruri într-o geantă. Pentru o clipă, loviturile au încetat. Pesemne că femeile, iritate de tăcerea mea, se pregăteau să-şi pună ameninţarea în practică şi porniseră
deja spre cel mai apropiat post de poliţie. Am deschis atent uşa şi m-am strecurat pe trepte, când deodată m-am trezit faţă în faţă cu una dintre femei. Stătea de pază acolo, ca nu cumva să scap. Mi-a barat drumul.
— Eşti din apartamentul acela?
Arătă spre uşă.
— Nu eşti înregistrat.
I-am spus că proprietarul apartamentului era un prieten de-al meu şi că
nu-l găsisem acasă. Explicaţia mea n-avea niciun sens şi, fireşte, femeia aceea agresivă n-a fost câtuşi de puţin convinsă.
— Ia să-ţi văd permisul! Permisul – imediat! răcni ea şi mai furioasă.
Ici şi colo, alţi locatari ai imobilului începeau să scoată capul pe uşă, alarmaţi de zgomot.
Am împins-o pe femeie într-o parte şi m-am repezit în jos, pe scări. Am auzit-o cum ţipă strident în urma mea.
— Închideţi uşa din faţă! Nu-l lăsaţi să iasă!
La parter, am trecut în goană pe lângă portăreasă. Din fericire, nu auzise ce striga cealaltă femeie pe scări. Am ajuns la ieşire şi am fugit în stradă.
Scăpasem încă o dată de la moarte, dar tot mă mai aştepta la cotitură. Era unu după-amiaza, şi eu umblam pe străzi: neras, netuns de mai multe luni, îmbrăcat într-un costum şifonat şi ponosit. Aş fi atras oricum atenţia, chiar şi fără trăsăturile mele semite. Am luat-o pe o străduţă laterală, grăbind pasul.
Încotro s-o apuc? Singurele cunoştinţe pe care le aveam în vecinătate erau cei din familia Boldok, care locuiau pe strada Narbutt. Eram însă atât de agitat, încât m-am rătăcit, cu toate că ştiam bine cartierul. Am bântuit pe străduţe aproape o oră, până când, în fine, am ajuns la destinaţie. Am ezitat îndelung înainte de a suna, cu speranţa că voi găsi un adăpost în spatele acelei uşi, ştiind prea bine cât de periculoasă putea fi prezenţa mea pentru gazde. Dacă eram găsit acolo, binefăcătorii mei ar fi fost şi ei împuşcaţi. Dar n-aveam alternativă. De cum au deschis uşa, i-am asigurat că n-am să stau mult; voiam doar să dau câteva telefoane, ca să văd unde puteam găsi o nouă
ascunzătoare permanentă. Dar telefoanele mele au fost un eşec. Mai mulţi prieteni de-ai mei nu mă puteau primi, alţii nu puteau pleca de acasă, fiindcă
organizaţiile noastre tocmai prădaseră în acea zi una dintre cele mai mari bănci din Varşovia, şi tot centrul oraşului era încercuit de poliţie. Ţinând cont de această situaţie, familia Boldok, un inginer şi soţia lui, a decis să mă
