urcase în fugă cele patru etaje, se opri cât să-şi tragă răsuflarea şi apoi îmi spuse noutatea: rezistenţa germană şi italiană din Africa cedase, în fine.
De-ar fi început totul mai devreme! Dacă trupele aliate ar fi izbutit să
obţină succese mai degrabă în Europa decât în Africa, poate m-aş fi entuziasmat şi eu. Atunci poate că răzmeriţa uneltită şi organizată de puţinii evrei rămaşi în ghetou ar fi avut o şansă cât de mică să reuşească. În paralel cu veştile tot mai bune aduse de Lewicki, circulau şi detaliile din ce în ce mai cumplite despre tragicele acţiuni ale camarazilor mei: mâna de evrei care hotărâseră să opună o rezistenţă activă nemţilor în această din urmă şi fără
de speranţă etapă. Din publicaţiile clandestine pe care le primeam, am aflat despre revolta evreilor, despre luptele pentru fiecare clădire şi pentru fiecare palmă de stradă, şi despre marile pierderi suferite de nemţi. Cu toate că în timpul luptelor din ghetou fuseseră antrenate artileria, tancurile şi forţele aeriene, nemţilor le-au fost necesare câteva săptămâni pentru a-i lichida pe rebeli, chiar dacă erau mult mai slabi decât ei. Niciun evreu nu voia să fie prins viu. Când nemţii capturau un imobil, femeile care se mai aflau înăuntru îşi luau copiii în braţe, se duceau în balcoanele de la ultimul etaj şi se aruncau în gol. Când mă aplecam seara peste geam, la ora stingerii, puteam zări flăcările care cuprinseseră nordul Varşoviei şi nori grei de fum plutind pe cerul limpede şi înstelat.
Pe la începutul lui iunie, Lewicki a venit într-o zi pe neaşteptate, nu la ora 92
obişnuită, ci la prânz. De astă dată nu-mi mai aducea veşti bune. Era neras, cu ochii încercănaţi, ca şi cum n-ar fi dormit toată noaptea, iar chipul său trăda o tulburare adâncă:
— Îmbracă-te! mi-a şoptit.
— Ce s-a întâmplat?
— Ieri-seară Gestapoul mi-a sigilat camera de la doctorul Malczewski. Pot sosi aici dintr-o clipă în alta. Trebuie să plecăm imediat.
Să plecăm? Ziua-n amiaza mare? Era sinucidere curată, cel puţin în ce mă
privea. Lewicki începea să-şi piardă răbdarea.
— Haide-odată! mă îndemnă el, văzând cum stau nemişcat, în loc să-mi împachetez lucrurile într-o geantă.
Hotărî să mă încurajeze şi să mă înveselească.
— Nu te teme, începu el nervos. Totul e sub control. Te aşteaptă cineva, nu departe de aici, pregătit să te ducă într-o casă mai sigură.
Tot nu-mi venea să mă urnesc. Ce-o fi o fi, m-am gândit. Lewicki oricum ar fi scăpat, şi Gestapoul n-avea să-i dea de urmă. Dacă se întâmpla ce e mai rău, preferam să-mi pun capăt zilelor aici, decât să risc aventurându-mă din nou prin oraş. Pur şi simplu nu mai aveam puterea s-o fac. I-am explicat întrun fel toate astea prietenului meu şi ne-am îmbrăţişat, fără să fim câtuşi de puţin convinşi că ne vom mai întâlni vreodată. Apoi Lewicki părăsi apartamentul.
Am început să mă plimb încolo şi-ncoace prin camera care mi se păruse a fi locul cel mai sigur din lume, deşi acum aducea mai degrabă cu o cuşcă.
Fusesem închis acolo ca un animal, şi era doar o chestiune de timp înainte ca ucigaşii să mă găsească şi să mă omoare. Aveau să fie încântaţi de prada lor.
Nu mai fumasem niciodată, dar în acea zi, pe când îmi aşteptam moartea, am fumat toate cele o sută de ţigări pe care mi le adusese Lewicki. Moartea se lăsa însă aşteptată, ceas după ceas. Ştiam că oamenii Gestapoului descind de obicei seara sau dimineaţa devreme. Nu m-am dezbrăcat şi n-am aprins lumina, ci am continuat să mă uit ţintă la balustrada balconului, vizibilă prin fereastră, cu urechea ciulită la cel mai mic zgomot care venea din stradă sau dinspre casa scărilor. Ultimele cuvinte ale lui Lewicki îmi răsunau încă în urechi. Pusese deja mâna pe clanţa uşii, dar s-a mai întors o dată, a venit la mine, m-a îmbrăţişat iar şi mi-a spus:
— Dacă apar şi dau buzna în apartament, aruncă-te de la balcon. Nu-i lăsa să te prindă viu!
Apoi a adăugat, ca să-mi uşureze decizia de a mă sinucide:
— Am la mine otravă. N-or să pună mâna nici pe mine.
Dar acum se făcuse târziu. Pe stradă circulaţia încetase, şi la ferestrele 93
clădirii de vizavi luminile se stinseseră una câte una. Nemţii tot nu soseau.
Nervii îmi erau întinşi la maximum. Uneori mă pomeneam gândindu-mă că, dacă tot trebuiau să vină, atunci, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Voiam să se sfârşească o dată cu chinurile astea. La un moment dat, în cursul acelei nopţi, mi-am schimbat planurile în legătură cu sinuciderea. Mi-a trecut prin minte că ar fi mai bine să mă spânzur decât să mă arunc de la balcon şi, cu toate că n-aş putea spune de ce, moartea asta mi se părea un mod mai simplu şi mai liniştit de a dispărea. Tot fără să aprind lumina, am început să
bâjbâi prin cameră după ceva care să-mi servească drept frânghie. Până la urmă am găsit o bucată de sfoară lungă şi solidă în spatele raftului cu cărţi.
Am coborât tabloul care atârna deasupra etajerei, am verificat dacă e prins bine în perete cârligul, am pregătit nodul – şi am aşteptat. Gestapoul nu a venit.
Nu au apărut nici dimineaţa în zori, şi nici în zilele următoare. Dar vineri dimineaţa, pe la ora unsprezece, pe când zăceam pe canapea după o noapte aproape albă, am auzit împuşcături în stradă. Am dat fuga la fereastră. Se formase un cordon de poliţie pe toată lărgimea străzii, inclusiv pe trotuare, şi se trăgea la întâmplare în mulţimea care alerga unde vedea cu ochii. După
un timp, s-au ivit câteva camioane SS, şi o mare porţiune a străzii a fost înconjurată – partea unde se afla şi clădirea mea. Grupuri de ofiţeri ai Gestapoului intrau în casele din zonă şi-i scoteau pe oameni afară. Au intrat şi în imobilul unde mă adăpostisem eu.
Nu mai încăpea nicio îndoială: aveau să-mi descopere acum ascunzătoarea. Am împins un scaun spre etajera pentru cărţi, ca să ajung mai uşor la cârligul tabloului, mi-am verificat laţul şi m-am apropiat de uşă, trăgând cu urechea. Îi auzeam pe nemţi cum strigă pe scări, câteva etaje mai jos. După o jumătate de oră, totul s-a cufundat iar în tăcere. Am privit pe fereastră. Blocada fusese ridicată, camioanele SS dispăruseră.
Iar m-au ocolit.
14
Trădarea lui Szałas
Trecuse o săptămână de la fuga lui Lewicki. Gestapoul tot nu apăruse, şi treptat nervii mi s-au potolit. Dar exista o altă ameninţare: începeau să mi se termine rezervele de alimente. Nu mai aveam decât o cantitate mică de fasole şi făină de ovăz. Mâneam doar de două ori pe zi, iar când îmi făceam supă puneam de fiecare dată numai zece boabe de fasole şi o lingură de 94
ovăz; însă chiar porţionate astfel, proviziile mele aveau să fie gata în câteva zile. Într-o dimineaţă, altă maşină a Gestapoului a tras în faţa clădirii unde mă ascundeam. Doi SS-işti, cu o bucată de hârtie în mână, intrară în imobil.
Eram convins că pe mine mă caută, aşa că m-am pregătit de moarte. Nici de astă dată nu eu eram prada pe care intenţionau s-o vâneze.
Proviziile mi s-au terminat în cele din urmă. Două zile n-am mai înghiţit decât apă. Aveam două alternative: să mor de foame sau să risc o ieşire afară
ca să cumpăr o pâine de la brutăria cea mai apropiată. Am optat pentru a doua variantă. M-am ras cu grijă, m-am îmbrăcat şi am părăsit clădirea la ora opt dimineaţa, silindu-mă să merg cât mai natural. Nimeni nu m-a remarcat, în ciuda trăsăturilor mele „neariene”. Am cumpărat pâinea şi m-am înapoiat în apartament. Era 18 iulie 1943. Am trăit din pâinea aceea – n-aveam bani pentru mai mult – vreme de zece zile, până pe 28 iulie.
Pe 29 iulie, puţin după prânz, am auzit o bătaie uşoară în uşă. N-am reacţionat. După un timp, o cheie s-a răsucit în broască, s-a deschis uşa şi un tânăr pe care nu-l ştiam îşi făcu apariţia.
— Nimic deosebit?
— Nimic.
