Puteţi pleca.
Ne întorseserăm deja, când zbieră deodată:
— Înapoi!
De data asta se afla în dreptul dr. Zajezyk. Îl apucă de guler, îl zgâlţâi şi spuse rânjind:
— Ştii de ce v-am bătut acum?
Zajezyk nu spuse nimic.
— Ei, ştii de ce? repetă el.
Un bărbat aflat ceva mai departe, vizibil alarmat, întrebă timid:
— De ce?
— Ca să vă aduc aminte că-i Anul Nou!
Când am format din nou coloana, am mai auzit un ordin:
— Cântaţi!
L-am privit pe Trosc-Pleosc uluiţi. Se clătină din nou, râgâi şi adăugă:
— Cântaţi ceva vesel!
Râzând de propria-i glumă, se întoarse şi plecă bălăbănindu-se de-a lungul străzii. După câţiva paşi se opri şi strigă ameninţător:
— Cântaţi bine şi tare!
Nu ştiu cine a fost primul care a dat tonul, sau de ce i-a venit în minte tocmai cântecul acela ostăşesc. Am început să cântăm şi noi. În fond, nu 79
conta ce cântam.
Abia astăzi, când îmi amintesc acel moment, îmi dau seama câtă tragedie se ascundea în ridicolul situaţiei, în Ajunul Anului Nou, o mână de evrei vlăguiţi străbăteau străzile oraşului unde de ani de zile fusese interzisă orice manifestare a patriotismului polonez, cântând cât îi ţineau plămânii şi fără
să fi se întâmple nimic rău un cântec patriotic, Hej, strzelcy wraz! — „Hei, puşcaşi, înainte!”
12
Majorek
1 ianuarie 1943. Anul în care Roosevelt anunţase că nemţii vor fi învinşi.
Ce-i drept, înregistrau acum mai puţine succese pe front. De-ar fi fost liniile frontului mai aproape de noi! Sosiră veşti despre înfrângerea germană la Stalingrad; erau prea importante pentru a fi muşamalizate sau trecute uşor cu vederea în presă, afirmându-se, ca de obicei, că „acest lucru n-avea nicio însemnătate pentru mersul victorios al războiului”. De astă dată, nemţii au fost nevoiţi să admită realitatea şi au declarat trei zile de doliu, prima perioadă liberă de care ne bucuram după luni în şir de muncă. Cei mai optimişti dintre noi îşi frecau bucuroşi mâinile, ferm convinşi că războiul avea să se termine cât de curând. Pesimiştii erau de altă părere: socoteau că
războiul urma să continue o bună bucată de vreme, dar măcar nu mai exista nici cel mai mic dubiu cu privire la rezultatul său final.
În paralel cu ştirile politice din ce în ce mai bune, organizaţiile clandestine din ghetou şi-au intensificat activităţile. Şi grupul meu era implicat. Majorek, care ne aducea zilnic saci de cartofi din oraş, strecura muniţii dedesubtul lor. Le împărţeam între noi şi le introduceam în ghetou ascunse în crăcii pantalonilor. Era o treabă riscantă, şi într-o zi am fost cu toţii la un pas de tragedie.
Majorek livrase sacii, ca de obicei, la depozitul unde eram repartizat eu.
Trebuia să-i golesc, să ascund muniţiile şi să le împart colegilor mei în acea seară. Dar nici n-apucase bine Majorek să descarce sacii şi să părăsească
magazia, că uşa a fost dată în lături şi Untersturmführer-ul Young s-a năpustit înăuntru. Privi în jur, observă sacii şi se îndreptă spre ei. Am simţit cum mi se moaie genunchii. Dacă inspecta conţinutul lor, eram pierduţi, cel dintâi care avea să primească un glonte în cap fiind eu. Young se opri în faţa sacilor şi încercă să desfacă unul. Sfoara se încurcase însă şi era greu de deznodat. SS-istul înjură nerăbdător şi se uită la mine.
80
— Dezleagă-l! se răsti el.
M-am apropiat de dânsul, încercând să-mi liniştesc nervii. Am desfăcut nodul anume foarte încet, aparent cât se poate de calm. Cu mâinile în şold, neamţul privea.
— Ce-i înăuntru? întrebă el.
— Cartofi. Avem permisiunea să aducem zilnic în ghetou ceva cartofi.
Sacul era acum deschis. Veni şi ordinul următor:
— Scoate-i să-i văd.
Am băgat mâna în sac. Nici urmă de cartofi. Întâmplător, Majorek cumpărase astăzi nişte făină de ovăz şi fasole, în loc de cartofi. Erau deasupra, iar cartofii la fundul sacului. Am scos o mână de păstăi lungi, galbene.
— Cartofi, hai?
Young râse sarcastic. Apoi îmi porunci:
