— Uite cum e… am început eu.
Voiam să-i spun că părinţii, surorile şi fratele meu fuseseră luaţi, dar n-am putut articula nici un singur cuvânt. El pricepu totuşi. Veni către mine şi mă prinse de braţ.
— Poate-i mai bine aşa, murmură el, făcând un gest de resemnare. Cu cât mai repede, cu-atât mai bine. Asta ne aşteaptă pe toţi.
După un moment de tăcere, adăugă:
— Mă rog, hai acasă la mine. O să ne mai înveselească puţin.
Am acceptat şi mi-am petrecut prima noapte de singurătate la acele rude.
Dimineaţă, m-am dus să-l văd pe Mieczysław Lichtenbaum, fiul noului preşedinte al Consiliului Evreiesc, pe care-l cunoscusem bine pe vremea 69
când încă mai cântam prin cafenelele din ghetou. Îmi sugeră să mă angajez la cazinoul comandoului de exterminare german, unde ofiţerii SS şi ai Gestapoului se relaxau seara, după oboseala unei zile întregi de omorât evrei. Erau serviţi la mese de evrei care, mai devreme sau mai târziu, aveau să fie şi ei ucişi. Fireşte că n-am vrut să primesc o asemenea ofertă, cu toate că Lichtenbaum nu pricepea de ce nu mă tentează munca asta, şi s-a simţit ofensat când i-am respins propunerea. Fără alte discuţii, mă înrolă într-o coloană de muncitori care demolau zidurile fostului ghetou mare, încorporat acum în partea ariană a oraşului.
A doua zi, am părăsit cartierul evreiesc pentru prima dată după doi ani.
Era cam în jur de 20 august, o zi de vară frumoasă, fierbinte. La fel de frumoasă ca multe alte zile din ultima vreme, la fel de frumoasă ca cea din urmă zi pe care am petrecut-o alături de familia mea în Umschlagplatz.
Mergeam în coloană, câte patru în rând, sub comanda unor maiştri evrei, păziţi de doi SS-işti. Ne-am oprit în piaţa Źelazna Brama. Aşadar, mai exista în unele locuri viaţă adevărată!
Vânzătorii ambulanţi, cu coşurile pline de mărfuri, stăteau în afara pieţei, care acum era închisă şi transformată, pesemne, într-un fel de depozite pentru nemţi. Scânteierile soarelui înviorau culoarea fructelor şi a legumelor, făceau să strălucească solzii peştilor şi se reflectau orbitor în capacele de tablă ale conservelor. Femeile se învârteau în jurul negustorilor, se târguiau, mergeau de la un coş la altul, îşi făceau cumpărăturile şi se îndreptau apoi spre centrul oraşului. Traficanţii de aur şi valută strigau cu un glas uniform:
— Aur, cumpăraţi aur! Dolari, ruble!
La un moment dat, se auzi departe, la capătul unei străzi lăturalnice, zgomotul unei maşini, şi curând se ivi silueta cenuşiu-verzuie a unui camion al poliţiei. Negustorii intrară în panică şi îşi strânseră grabnic mărfurile, îmbulzindu-se să o şteargă cât mai repede de acolo. Întreaga piaţă fu cuprinsă de ţipete şi de o confuzie totală. Deci nici aici lucrurile nu erau tocmai în regulă!
Încercam să lucrăm cât mai încet la demolarea zidului, astfel încât slujba să dureze cât mai mult. Maiştrii evrei nu ne hăituiau, şi nici măcar SS-iştii nu se purtau atât de rău aici ca în ghetou. Se ţineau ceva mai deoparte, adânciţi în conversaţie, dar cu ochii în toate părţile.
Camionul trecu pe lângă piaţă şi dispăru. Comercianţii îşi reluară locurile, şi piaţa arăta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Camarazii mei părăseau grupul unul câte unul, să cumpere de-ale gurii de la tarabe şi să îndese ce-au achiziţionat în sacoşele pe care le aduseseră cu ei sau în buzunarele hainelor 70
şi pantalonilor. Din păcate, n-aveam o leţcaie, şi nu-mi rămânea decât să mă
uit, deşi leşinam de foame.
Un cuplu tânăr se apropie de grupul nostru, venind dinspre Ogrod Saski.
Erau amândoi bine îmbrăcaţi. Femeia arăta încântător, nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era rujată, zâmbea şi-şi unduia graţios trupul, iar soarele făcea ca părul ei blond să devină auriu, ca un nimb sclipitor în jurul capului. Când trecu prin dreptul nostru, femeia încetini pasul, strigând:
— Uite! Vai, uită-te aici!
Bărbatul nu înţelese. O privi întrebător.
Ea arătă spre noi.
— Evrei!
El rămase uimit.
— Ei şi? spuse ridicând din umeri. Sunt primii evrei pe care-i vezi?
Femeia zâmbi, uşor stânjenită, se lipi strâns de însoţitorul ei, şi amândoi îşi continuară drumul în direcţia pieţei.
În acea după-amiază am reuşit să împrumut cincizeci de zloţi de la unul dintre coechipierii mei. I-am cheltuit pe pâine şi cartofi. Am mâncat o parte din pâine, luând cu mine în ghetou ce mai rămăsese din ea şi cartofii. Seara, am făcut prima tranzacţie comercială din viaţa mea. Plătisem pe pâine douăzeci de zloţi; în ghetou am vândut-o pe cincizeci. Cartofii costaseră trei zloţi kilogramul; i-am vândut contra sumei de optsprezece zloţi. Nu mai mâncasem bine de o veşnicie; acum eram sătul şi aveam şi ceva capital pentru cumpărăturile de-a doua zi.
Munca de demolare era foarte monotonă. Plecam din ghetou în zori, după
care stăteam în jurul unui morman de cărămizi, prefăcându-ne că lucrăm, până la cinci după-amiaza. Tovarăşii mei îşi omorau timpul cu tot felul de afaceri: îşi procurau diverse bunuri şi apoi se lansau în controverse despre ce să cumpere, cum să introducă marfa în ghetou şi cum s-o vândă acolo cu un profit cât mai mare. Eu îmi cumpăram lucrurile cele mai simple, cât să nu mor de foame. Gândurile îmi zburau neîncetat la ai mei: unde erau acum, în ce lagăr fuseseră trimişi, cum o duceau acolo.
Într-o zi, un vechi prieten de-al meu trecu pe lângă grupul nostru. Era Tadeusz Blumental, un evreu, însă unul cu trăsături atât de „ariene” încât nu era obligat să-şi recunoască etnia şi putea trăi dincolo de zidurile ghetoului.
Era bucuros să mă vadă, dar mâhnit că mă găseşte într-o asemenea situaţie grea. Îmi dădu nişte bani şi-mi promise că va încerca să mă ajute. Îmi spuse că a doua zi avea să trimită aici o femeie care, dacă reuşeam să mă strecor neobservat, urma să mă ducă într-un loc unde să mă ascund. Femeia veni, ce-i drept, dar din păcate cu vestea că oamenii la care ar fi trebuit să locuiesc 71
nu erau de acord să adăpostească un evreu.
În altă zi, directorul Filarmonicii din Varşovia, Jan Dworakowski, m-a observat pe când traversa piaţa. Era sincer mişcat că mă vede. Mă îmbrăţişă
şi începu să mă întrebe cum ne merge mie şi familiei mele. Când i-am povestit că ceilalţi fuseseră duşi din Varşovia, mă privi cu adâncă
compasiune şi deschise gura, vrând parcă să spună ceva. Dar în ultima clipă
renunţă.
— Ce crezi c-o să se întâmple cu ei? l-am întrebat cuprins de o mare nelinişte.
— Władysław!
Îmi luă mâinile între ale lui şi mi le strânse cu căldură.
