Evacuarea orfelinatului evreiesc condus de Janusz Korezak fusese ordonată pentru acea dimineaţă. Copiii urmau să fie luaţi singuri. Korezak ar fi avut şansa să se salveze, şi numai cu mare greutate îi convinsese pe nemţi să-l ia şi pe dânsul. Petrecuse mulţi ani din viaţă alături de copii, şi acum, în această din urmă călătorie, n-avea să-i abandoneze. Voia să le uşureze soarta. Le spuse orfanilor că mergeau la ţară, aşa că trebuiau să fie veseli. În sfârşit, puteau lăsa în urmă zidurile oribile, sufocante ale oraşului, bucurându-se de pajişti înflorite, pârâiaşe unde să se scalde, crânguri pline de mure şi ciuperci. Le mai spuse să pună pe ei hainele cele mai bune, astfel că ieşiră în curte, doi câte doi, frumos îmbrăcaţi şi bine dispuşi.
61
Micuţa coloană era condusă de un SS-ist care, ca toţi nemţii, iubea copiii, chiar şi pe cei pe care tocmai se pregătea să-i trimită pe lumea cealaltă.
Îndrăgise mai cu seamă un băieţaş de vreo doisprezece ani, un violonist care-şi ţinea instrumentul sub braţ. SS-istul îi spuse să meargă în fruntea şirului de copii şi să cânte – şi astfel porniră la drum.
Când i-am întâlnit pe strada Gęsia, copiii, cu feţele numai zâmbet, cântau în cor, instrumentistul mărunţel cânta la vioară, iar Korezak ducea în braţe pe doi dintre cei mai mititei, care străluceau şi ei de bucurie, semn că le plăcea povestioara amuzantă pe care le-o spunea el.
Sunt sigur că până şi în camera de gazare, când ZykIon B le asfixia gâturile firave, răspândind teroare în loc de speranţă în inimile orfanilor, Bătrânul Doctor trebuie să le fi şoptit, într-un ultim efort, „E în regulă, copii, totul o să fie bine”, astfel încât să-i cruţe pe micii lui protejaţi de spaima trecerii de la viaţă la moarte.
În sfârşit, la 16 august 1942, ne-a sosit şi nouă rândul. La centrul de colectare a fost făcută o selecţie, şi numai Henryk şi Halina au fost socotiţi buni de muncă. Lui tata, Reginei şi mie ni s-a spus să ne întoarcem în barăci.
De cum am ajuns acolo, clădirea a fost înconjurată şi am auzit fluierul din curte.
Nu mai avea niciun rost să lupt. Făcusem tot ce-mi stătuse în puteri ca să-i scap pe cei dragi mie şi ca să mă salvez pe mine însumi. De la bun început, fusese limpede că nu e cu putinţă. Poate că cel puţin Henryk şi Halina urmau să aibă o soartă mai bună decât noi, ceilalţi.
Ne-am îmbrăcat repede, în larma ţipetelor şi împuşcăturilor din curte, care ne cereau să ne grăbim. Mama încropi o bocceluţă cu ce-i căzu la îndemână, şi am coborât scările.
9
Umschlagplatz
Umschlagplatz se afla la marginea ghetoului. Era un teren împrejmuit, lângă calea ferată, înconjurat de un labirint de străzi, alei şi cărări murdare.
În ciuda aspectului său respingător, înainte de război adăpostise adevărate bogăţii. Una dintre liniile secundare fusese destinaţia unor mari cantităţi de bunuri din toată lumea. Angrosiştii evrei se tocmeau pentru ele, apoi le transportau în depozitele de pe strada Nalewicki şi Pasajul Simon, de unde se aprovizionau magazinele din Varşovia. Piaţa era un oval uriaş, parţial înconjurat de clădiri, parţial îngrădit, străbătut de mai multe drumuri, ca 62
şuvoaiele care se varsă într-un lac – nişte legături utile cu oraşul. Zona fusese închisă cu porţi spre fiecare din străzile care ajungeau până aici, şi putea să cuprindă acum până la opt mii de persoane.
Când am sosit noi, piaţa era destul de goală. Oamenii mergeau încolo şi încoace, căutând în zadar apă. Era o zi fierbinte şi frumoasă de vară târzie.
Cerul era albastru-fumuriu, parcă preschimbat în cenuşă de căldura ce se ridica din pământul bătătorit şi din zidurile orbitoare ale clădirilor, iar soarele în flăcări storcea şi ultimele picături de sudoare din trupurile vlăguite.
La marginea terenului, în dreptul uneia din străzi, era un spaţiu neocupat.
Toată lumea ocolea grăbită locul ăsta, mulţumindu-se doar să arunce într-acolo priviri îngrozite. Mai multe cadavre zăceau de-a valma; erau ale celor ucişi cu o zi în urmă, pentru o crimă oarecare, sau poate numai fiindcă
încercaseră să scape. Printre ele se aflau şi cadavrele unei tinere femei şi a două fete cu ţestele zdrobite. Zidul sub care zăceau trupurile neînsufleţite păstra clare urme de sânge şi bucăţi de creier. Copiii fuseseră ucişi după una din metodele favorite ale nemţilor: apucaţi de picioare şi izbiţi violent cu capetele de zid. Muşte mari, negre, umblau pe morţi şi prin bălţile de sânge de pe jos, iar trupurile se umflau şi putrezeau aproape văzând cu ochii în arşiţa zilei.
Ne instalasem destul de convenabil, în aşteptarea trenului. Mama şedea pe bocceaua cu cele câteva lucruri ale noastre, Regina – pe jos, alături de ea, eu stăteam în picioare, iar tata se foia fără astâmpăr, cu mâinile la spate, patru paşi într-o direcţie, patru înapoi. Abia acum, sub soarele torid, când nu mai avea niciun rost să mă frământ făcând tot felul de planuri inutile de salvare, am avut răgazul s-o examinez îndeaproape pe mama. Arăta groaznic, deşi părea stăpână pe sine. Părul, altădată frumos şi atent îngrijit, nu mai avea nicio culoare şi atârna în şuviţe peste faţa plină de riduri şi copleşită de griji. Scânteia din ochii ei negri se stinsese, şi un spasm nervos îi cobora de la tâmpla dreaptă, peste obraz, până în colţul gurii. Nu-l observasem până atunci, şi demonstra cât de îndurerată era mama de scena din jurul nostru. Regina plângea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, iar lacrimile i se prelingeau printre degete.
Din când în când, maşinile ajungeau până la porţile de la Umschlagplatz, şi mulţimile de oameni care trebuiau strămutaţi erau împinşi înăuntru.
Chipurile nou-veniţilor trădau disperarea. Bărbaţii vorbeau cu voce tare, iar femeile cărora le fuseseră luaţi copiii se tânguiau şi suspinau convulsiv.
Curând, atmosfera de apatie, ca de plumb, care domnea în perimetrul înţărcuit începu să-i afecteze şi pe ei. Se liniştiră, şi doar uneori mai 63
izbucnea scurt panica, atunci când vreunui SS-ist, aflat în trecere, îi dădea prin gând să împuşte pe cineva care nu se ferise din calea lui suficient de repede sau al cărui chip nu exprima destulă umilinţă.
Nu departe de noi, şedea pe jos o femeie tânără. Rochia îi era ruptă, iar părul în dezordine, de parcă s-ar fi luptat cu cineva. Acum stătea calmă, cu faţa inexpresivă şi ochii aţintiţi undeva, în gol. Îşi cuprinsese gâtul cu degetele larg răsfirate, şi din când în când întreba, cu o regularitate monotonă:
— De ce-am făcut asta? De ce-am făcut asta?
Un tânăr aflat în picioare lângă dânsa, de bună seamă soţul ei, încerca s-o aline şi s-o convingă de ceva, vorbindu-i blând, dar femeia nu părea să
priceapă ce i se spune.
Continuam să ne întâlnim cu diverse cunoştinţe printre oamenii aduşi în piaţă. Veneau la noi, ne salutau şi, din pură obişnuinţă, încercau să înjghebe un soi de conversaţie, dar curând discuţiile astea încetau abrupt. Plecau de acolo, preferând să rămână singuri cu îngrijorarea lor.
Soarele se ridica treptat pe cer, din ce în ce mai arzător, iar noi sufeream cumplit de foame şi de sete. Cu o seară înainte isprăvisem ultima raţie de pâine şi supă. Era greu să stai locului, aşa că am decis să mă mişc puţin, în speranţa că avea să-mi fie ceva mai bine.
Pe măsură ce sosea mai multă lume, piaţa era tot mai aglomerată şi trebuia să-i ocoleşti pe cei care stăteau în picioare sau trântiţi pe jos. Toţi vorbeau despre acelaşi lucru: unde aveam să fim duşi, şi dacă urma să fim cu adevărat trimişi la muncă, aşa cum încerca să ne convingă poliţia evreiască.
Am văzut un grup de oameni în vârstă – bărbaţi şi femei – aşezaţi la o margine a terenului, evacuaţi pesemne dintr-un azil de bătrâni. Erau cumplit de slăbiţi de foame şi căldură, şi ajunşi neîndoielnic la capătul puterilor. Unii zăceau cu ochii închişi, şi nu puteai şti dacă muriseră deja sau erau tocmai pe punctul de a-şi da duhul. Dacă urma să fim folosiţi drept forţă de muncă, ce căutau aici oamenii ăştia?
Femei cu copii în braţe se târau de la un grup la altul, cerşind un strop de apă. În mod deliberat, nemţii opriseră alimentarea cu apă în Umschlagplatz.
Ochii copiilor erau stinşi, cu pleoapele căzute: căpşoarele lor se bălăbăneau pe gâturile subţiri, iar buzele uscate le erau deschise ca gurile peştişorilor aruncaţi pe mal de pescari.
Când m-am întors la ai mei, am văzut că nu simt singuri. O prietenă de-a mamei stătea lângă ea, iar soţul său, care fusese odinioară patronul unui mare magazin, venise lângă tata împreună cu alte cunoştinţe de-ale lor.
Negustorul era foarte bine dispus. Tovarăşul lor însă, un dentist care 64
avusese un cabinet pe strada Sliska, nu departe de apartamentul nostru, vedea totul în culori foarte sumbre. Era încordat şi plin de amărăciune.
