— Încă n-ai plecat în turneu? încercă el să glumească.
— Nu, am răspuns eu scurt.
Nu-mi ardea de glume. Apoi l-am întrebat, aşa cum făceam întotdeauna când ne vedeam unii cu alţii:
— Ce crezi? Or să ne strămute pe toţi?
Evită răspunsul la întrebare, făcând remarca:
— Arăţi îngrozitor!
Mă privi cu înţelegere.
— Prea pui totul la inimă.
— Ce pot să fac? am ridicat eu din umeri.
Zâmbi, îşi aprinse o ţigară şi nu mai spuse nimic o vreme, apoi continuă:
— Ai răbdare, într-o bună zi o să se termine totul, fiindcă…
Îşi roti braţele în jur.
— …fiindcă toate astea n-au niciun sens, nu-i aşa?
Spuse ultimele cuvinte cu un soi de convingere comică şi mai degrabă
neputincioasă, de parcă absurditatea a ceea ce se petrecea era, neîndoielnic, un argument că totul avea să se sfârşească.
Din păcate, nu s-a sfârşit. Ba chiar lucrurile s-au înrăutăţit când, în următoarele zile, au fost aduşi lituanieni şi ucraineni. Erau la fel de corupţi ca şi poliţia evreiască, deşi în alt mod. Primeau mită, dar de îndată ce-o aveau în buzunar îi omorau pe cei ai căror bani îi luaseră. Oricum, le plăcea să ucidă: crima ca sport sau ca mijloc de a-şi face munca mai uşoară, ca sarcină de plan sau pur şi simplu ca distracţie. Îi omorau pe copii sub ochii mamelor lor, şi găseau amuzantă disperarea femeilor. Îi împuşcau pe oameni în burtă, privindu-i cum se chinuie. Uneori, câţiva dintre ei îşi aliniau victimele pe un rând şi aruncau în ele, de la o oarecare distanţă, grenade de mână, să vadă cine ţinteşte mai bine. Orice război scoate la iveală mici grupuri din rândul populaţiei aparţinând unei etnii: minorităţi prea laşe ca să lupte deschis, prea neînsemnate ca să joace un rol politic independent, dar suficient de josnice ca să acţioneze ca nişte călăi plătiţi în folosul uneia din părţile beligerante. În războiul de faţă, acei oameni erau fasciştii ucraineni şi lituanieni.
Roman Kramsztyk a fost unul dintre primii care au murit când aceştia au început să dea „o mână de ajutor” în acţiunea de strămutare. Clădirea în care 59
locuia a fost înconjurată, dar el n-a coborât în curte când a auzit fluierul. A preferat să fie împuşcat în casă, printre tablourile lui.
Tot cam pe-atunci au murit şi agenţii Gestapoului, Kon şi Heller. Nu-şi consolidaseră suficient de abil poziţia, sau poate că erau prea zgârciţi. N-au cotizat decât la unul din cele două cartiere generale SS din Varşovia şi au avut ghinionul să cadă în mâinile oamenilor din celălalt cartier general, pe care nu-l mituiseră. Autorizaţiile prezentate de ei, eliberate de unitatea SS
rivală, n-au făcut decât să-i înfurie şi mai tare pe cei care i-au capturat: nu s-au mulţumit să-i împuşte pur şi simplu, ci au cerut să fie aduse căruţele de gunoi, şi acolo, printre resturi şi lături, cei doi magnaţi au traversat pentru ultima oară ghetoul spre o groapă comună.
Ucrainenii şi lituanienii nu dădeau nicio atenţie certificatelor de angajare.
Cele şase zile pe care le-am petrecut încercând să le procur pe ale noastre fuseseră o pierdere de timp. Am înţeles că trebuia să lucrezi cu adevărat, dar întrebarea era cum. M-am descurajat cu totul. Stăteam în pat cât era ziua de lungă, cu urechea ciulită la zgomotele care veneau din stradă. De câte ori auzeam huruitul roţilor pe caldarâm, intram în panică. Vehiculele astea îi duceau pe oameni la Umschlagplatz. Dar nu treceau toate direct prin ghetou; unul dintre ele s-ar fi putut opri lângă clădirea noastră. Am fi putut auzi oricând fluierul în curte. Săream într-una din pat, alergând la fereastră, mă
întindeam iar, mă sculam din nou.
Numai eu, din toată familia, dădeam dovadă de o asemenea slăbiciune ruşinoasă. Poate pentru că eram singurul care aş fi putut-o salva, nu se ştie cum, datorită popularităţii mele ca pianist, aşa că mă simţeam răspunzător.
Părinţii, surorile şi fratele meu ştiau că nu pot face nimic. Îşi dădeau toată
silinţa să se controleze şi să menţină aparenţa unei normalităţi a vieţii cotidiene. Tata cânta toată ziua la vioară, Henryk studia, Regina şi Halina citeau, iar mama ne cârpea hainele.
Nemţilor le-a venit apoi o altă idee genială ca să-şi uşureze misiunea.
Pereţii au fost împânziţi de decrete în care se spunea că toate familiile care veneau de bunăvoie în Umschlagplatz, să „emigreze”, aveau să primească o pâine şi un kilogram de marmeladă de persoană, şi că asemenea familii n-aveau să fie despărţite. Oamenii se grăbiră să accepte propunerea, fiindcă
erau flămânzi şi trăgeau nădejde că or să înfrunte împreună destinul greu, necunoscut.
Pe neaşteptate, Goldfeder ne-a venit în ajutor. Avea şansa de a angaja un număr de persoane la centrul de colectare de lângă Umschlagplatz, unde erau sortate mobila şi lucrurile din casele evreilor care fuseseră deja strămutaţi. Ne-a instalat acolo pe mine, pe tata şi pe Henryk, după care am 60
reuşit să le aducem pe mama şi pe surorile mele, cu toate că ele nu munceau la centrul de colectare, ci se îngrijeau de noua noastră „casă” din clădire —
barăcile noastre. Raţiile nu aveau nimic special: primeam fiecare câte o jumătate de pâine şi un sfert de litru de supă pe zi, şi trebuia să le porţionăm inteligent, ca să ne amăgim foamea cât puteam mai bine.
Era prima oară când lucram pentru nemţi. Transportam mobilă, oglinzi, covoare, lenjerie de corp, aşternuturi şi haine, de dimineaţa până noaptea; bunuri care aparţinuseră cuiva cu numai câteva zile în urmă, care formaseră
interiorul casei unor oameni cu sau fără gust, bogaţi sau săraci, buni sau nemiloşi. Acum, nu mai aveau niciun stăpân; erau stivuite în mormane de obiecte, mânuite brutal, şi numai câteodată, când duceam câte un braţ de lenjerie de corp, simţeam ridicându-se delicat din ele, ca o amintire, aroma stinsă a parfumului preferat de o fiinţă anume, sau zăream în fugă
monogramele colorate pe fond alb. Dar n-aveam timp să zăbovesc asupra acestor amănunte. Fiecare moment de contemplaţie, chiar de neatenţie, atrăgea după sine o lovitură dureroasă sau un picior în fund date de gheata cu blacheuri de metal sau de bastonul de cauciuc al poliţiştilor. Te putea costa viaţa, cum s-a întâmplat cu nişte tineri împuşcaţi pe loc fiindcă
scăpaseră din mâini şi spărseseră o oglindă de toaletă.
În zorii zilei de 2 august, a sosit ordinul ca toţi evreii să părăsească
ghetoul mic până la ora 6 seara. Am reuşit să obţin o învoire ca să adun ceva haine şi aşternuturi de pe strada Sliska, precum şi vioara lui tata, alături de compoziţiile mele, o colecţie de articole despre spectacolele pe care le susţinusem şi despre munca mea de compozitor. Le-am dus la barăcile noastre într-un cărucior cu două roţi, o muncă foarte grea. Asta era toată
averea noastră.
Într-o zi, în jur de 5 august, când luasem o scurtă pauză de la lucru şi mergeam pe strada Gęsia, i-am văzut, întâmplător, pe Janusz Korezak şi pe orfanii lui părăsind ghetoul.
