Cauza discordiei dintre cele două doamne era un incident survenit la cafeneaua Sztuka, în urmă cu câteva zile. Amândouă erau, în felul lor, foarte drăguţe, şi se detestau din toată inima, făcând mari eforturi să-şi ademenească reciproc admiratorii. Premiul cel mare, la care râvneau amândouă, era Maurycy Kohn, proprietar de căi ferate şi agent al Gestapoului, un bărbat care arăta ca un actor, cu o faţă atrăgătoare şi expresivă.
În acea seară, cele două doamne se distraseră la cafeneaua Sztuka.
Stăteau la bar, fiecare cu micul ei cerc de admiratori, încercând să se întreacă una pe alta comandând cele mai fine băuturi şi invitându-l pe acordeonistul orchestrei de jazz să cânte la masa lor şlagărele la modă.
Doamna L plecă prima. Habar n-avea că, în timp ce petrecea înăuntru, o femeie ruptă de foame se târâse pe stradă, apoi se prăbuşise şi murise chiar în faţa uşii barului. La ieşire, orbită de lumina din cafenea, doamna L se împiedică de trupul moartei. Dând cu ochii de cadavru, intră în stare de şoc, şi nimeni nu reuşi s-o calmeze. Nu aceeaşi reacţie a avut şi doamna K, informată între timp de întâmplare. Când ieşi pe uşă, ţipă îngrozită, dar imediat, ca şi cum ar fi fost copleşită de milă, se îndreptă către moartă, luă
cinci sute de zloţi din propria-i poşetă şi-i dădu banii lui Kohn, aflat chiar în spatele ei.
— Ai tu grijă de asta, îi ceru ea. Vezi să aibă o înmormântare decentă.
La care una din doamnele din cercul ei murmură, suficient de tare ca s-o audă toată lumea:
53
— Un înger, ca întotdeauna!
Doamna L nu i-a putut ierta doamnei K acel gest. A doua zi, a descris-o ca pe o „curvă ordinară”, adăugând că n-o să-i mai vorbească niciodată. Astăzi, ambele doamne urmau să vină la cafeneaua Pod Fontanną, şi la jeunesse dorée a ghetoului aştepta curioasă să vadă cum avea să decurgă întâlnirea lor. Prima parte a concertului se încheiase, iar Goldfeder şi cu mine am ieşit în stradă să fumăm în tihnă o ţigară. Ne împrietenisem şi apăream în duet de un an de zile; la ora la care scriu, el e mort, deşi şansele lui de supravieţuire păreau atunci mai bune ca ale mele. Era un excelent pianist şi avocat, totodată. Absolvise conservatorul şi facultatea de drept în acelaşi timp, dar era extrem de autocritic şi ajunsese la concluzia că n-avea să fie niciodată un pianist de vârf, aşa că a preferat să între în avocatură; doar în timpul războiului a redevenit pianist.
Era extraordinar de popular înainte de război, graţie inteligenţei, şarmului şi eleganţei sale. Mai târziu, a reuşit să scape din ghetou şi să
supravieţuiască doi ani, ascuns în casa scriitorului Gabriel Karski. Cu o săptămână înainte de ofensiva armatei sovietice, a fost împuşcat de nemţi într-un orăşel nu departe de ruinele Varşoviei.
Fumam şi vorbeam, simţindu-ne mai învioraţi cu fiecare pufăit din ţigară.
Fusese o zi frumoasă. Soarele dispăruse deja în spatele clădirilor, numai acoperişurile şi ferestrele de la etajele superioare mai scânteiau ca focul.
Albastru intens al cerului căpăta o tentă mai stinsă, brăzdat de stoluri de rândunele. Mulţimea de pe stradă începea să se rărească, părând mai puţin murdară şi nefericită decât de obicei, scăldată cum era în lumina când aurie, când roşiatic-violacee a înserării.
Apoi l-am văzut pe Kramsztyk venind spre noi. Amândurora ne-a făcut plăcere. Trebuia să-l introducem cumva la partea a doua a concertului. Îmi promisese că-mi face portretul, şi voiam să discut detaliile cu el.
Dar n-am reuşit să-l convingem să între. Părea abătut, copleşit de gândurile lui sumbre. Tocmai aflase, din surse sigure, că de astă dată
strămutarea ghetoului era inevitabilă: comandoul german de exterminare era deja instalat de cealaltă parte a zidului, gata să înceapă operaţiunile.
8
Un muşuroi de furnici în pericol
54
Cam pe atunci, Goldfeder şi cu mine încercam să organizăm un concert de prânz, ca să marcăm apariţia duetului nostru. Evenimentul urma să se petreacă în grădina cafenelei Sztuka, sâmbătă, 25 iulie 1942. Eram optimişti.
Pusesem suflet în pregătirea concertului ăstuia şi ne dădusem osteneala să
iasă cum se cuvine. Acum, în ajun, nu ne venea să credem că aniversarea nu mai putea avea loc. Credeam pur şi simplu că zvonurile despre strămutare se vor dovedi, încă o dată, false. Sâmbătă, 19 iulie, am cântat din nou într-o cafenea de pe strada Nowolipki, fără să ştiu că avea să fie ultimul meu concert în ghetou. Grădina cafenelei era plină, dar starea de spirit rămânea mai degrabă mohorâtă.
După spectacol, am trecut pe la Sztuka. Se făcuse târziu, şi n-am mai găsit pe nimeni la cafenea; doar personalul, ocupat cu ultimele treburi ale zilei. M-am aşezat să stau puţin de vorbă cu administratorul. Era deprimat, dădea ordine fără convingere, parcă de ochii lumii.
— V-aţi apucat să aranjaţi locul pentru concertul nostru de sâmbătă? am întrebat.
Mă privi ca şi cum n-ar fi înţeles despre ce vorbeam. Pe urmă, faţa lui exprimă o simpatie ironică văzând că habar n-aveam de evenimentele care schimbaseră cu totul soarta ghetoului.
— Chiar crezi c-o să mai fim în viaţă sâmbătă? întrebă el, aplecându-se peste masă către mine.
— N-am nicio îndoială! i-am replicat.
La care, ca şi cum răspunsul meu ar fi deschis noi perspective de siguranţă, iar siguranţa aceea ar fi depins de mine, îmi apucă mâna şi spuse febril:
— Ei, dacă o să mai fim cu adevărat în viaţă, sâmbătă poţi comanda la cină
orice-ţi pofteşte inima, pe cheltuiala mea, şi…
Ezită scurt, apoi hotărî să-şi ducă gândul până la capăt, şi adăugă:
— …şi poţi comanda ce-i mai bun în pivniţele cafenelei Sztuka, oricât ai dori – tot eu plătesc!
Potrivit zvonurilor, „acţiunea” de strămutare urma să înceapă duminică, pe-ntuneric. Noaptea respectivă trecu însă în linişte, iar oamenii prinseseră
curaj luni dimineaţă; poate că din nou nu erau decât nişte născociri.
Spre seară însă, panica izbucni iarăşi: conform ultimelor informaţii, acţiunea trebuia să înceapă în acea noapte, cu reinstalarea locuitorilor din ghetoul mic; de astă dată, nu mai încăpea nicio îndoială. Mulţimi agitate de oameni, cărând boccele şi cufere mari, însoţiţi de copii, începură să se mute din ghetoul mic în cel mare, trecând podul construit de nemţi pe strada Chłodna pentru a înlătura ultima posibilitate de contact cu cartierul arian.
55
