Când Henryk şi cu mine ne întorceam acasă, ceilalţi, ca de obicei, erau deja adunaţi acolo, aşteptându-ne să mâncăm de prânz. Mama insista în mod deosebit să luăm prânzul împreună: era domeniul ei şi forma prin care încerca să ne ofere ceva de care să ne agăţăm. Se asigura întotdeauna că
masa e frumos aranjată şi că faţa de masă şi şerveţelele sunt curate. Înainte de a ne aşeza, îşi pudra uşor faţa, îşi lega părul şi arunca o privire în oglindă
să vadă dacă arată elegant. Îşi netezea rochia spre poale, cu gesturi nervoase, dar nu putea să-şi netezească şi ridurile fine din colţul ochilor –
erau tot mai vizibile de la o lună la alta – sau să împiedice firele răzleţe de păr cenuşiu să încărunţească.
O dată ce ne adunam cu toţii în jurul mesei, aducea de la bucătărie supa şi, pe când ne-o punea în farfurie, dădea tonul conversaţiei. Încerca să facă în aşa fel încât nimeni să nu atingă teme neplăcute, iar dacă unul dintre noi comitea un asemenea faux pas, îl întrerupea cu blândeţe.
— O să treacă, aşteaptă şi-ai să vezi, spunea ea, schimbând imediat subiectul.
Tata nu era un om care să-şi rumege îndelung gândurile; încerca să ne copleşească mai degrabă cu veşti bune. Dacă, bunăoară, avusese loc o razie şi o mână de oameni fuseseră eliberaţi mai târziu în schimbul mitei, susţinea radios că ştie din surse sigure că bărbaţii fie peste, fie sub patruzeci de ani, cu sau fără educaţie, fuseseră eliberaţi pentru un motiv sau altul – oricum ar fi fost, era mereu ceva foarte încurajator. Dacă n-avea cum nega că ştirile din oraş erau proaste, şedea la masă abătut, dar supa fierbinte îi readucea buna dispoziţie. La felul doi, care de regulă consta din legume, se înveselea şi se lansa într-o discuţie oarecare.
Henryk şi Regina rămâneau, în general, cufundaţi în gânduri. Regina îşi revizuia în minte treburile care-o aşteptau în după-amiaza respectivă la biroul avocatului. Câştiga nişte sume ridicole, dar muncea la fel de conştiincios ca şi cum ar fi fost plătită cu mii de zloţi. Dacă Henryk îşi alunga neliniştile, o făcea numai ca să pornească o ceartă cu mine. Mă privea o vreme uimit, apoi ridica din umeri şi mormăia, verde-n faţă:
— Zău aşa, numai un nebun sadea ar purta cravate ca ale lui Wladek!
— Nebun eşti tu! Şi prost, pe deasupra! îi replicam eu, şi cearta era în toi.
Nu-i plăcea că trebuia să fiu bine îmbrăcat când cântam la pian în public. Nu 46
voia să înţeleagă cu adevărat cine sunt şi ce fac. Cu toate acestea, acum, când a murit de-atâta vreme, ştiu că ţineam unul la altul în felul nostru, deşi ne călcam reciproc pe nervi, poate fiindcă semănăm în fond atât de mult între noi.
Cel mai puţin o înţelegeam pe Halina. Era singura care nu părea să facă
parte din familie. Era o fiinţă retrasă, nu-şi dădea pe faţă niciodată gândurile şi sentimentele, şi nici nu ne spunea ce face când pleacă de-acasă. Se întorcea calmă şi indiferentă ca întotdeauna. Zilnic, se aşeza pur şi simplu la masa din sufragerie, fără să manifeste nici cel mai mic interes faţă de ce s-ar fi putut întâmpla. Nu pot spune cum era de fapt, iar acum n-o să mai aflu niciodată ceva despre ea.
Prânzul nostru era foarte simplu. N-aveam aproape niciodată carne, iar mama gătea toate felurile de mâncare într-un mod foarte economicos. Dar mesele noastre erau îmbelşugate faţă de ce-aveau în farfurie majoritatea oamenilor din ghetou.
În iarnă, într-o zi umedă de decembrie când zăpada se preschimba în mocirlă sub paşi, iar pe străzi sufla un vânt tăios, am văzut din întâmplare un pungaş bătrân luându-şi prânzul. În ghetou, „pungaş” era numit cineva ajuns într-o asemenea stare de sărăcie lucie, încât trebuia să fure ca să
supravieţuiască. Cei ca el obişnuiau să se repeadă la câte un trecător care avea un pachet în mână, să i-l şterpelească şi să fugă, sperând că înăuntru aveau să găsească ceva de-ale gurii.
Traversam Piaţa Băncii. La câţiva paşi înaintea mea, o femeie săracă
ducea în mână o mică gamelă de tablă învelită într-un ziar, iar între mine şi femeie se ţâra un bătrân zdrenţăros. Cu umerii încovoiaţi, tremura de frig, croindu-şi drum prin mocirlă, încălţat cu nişte pantofi găuriţi care-i lăsau la vedere degetele vineţii. Deodată, bătrânul se năpusti în faţă şi apucă gamela, încercând să i-o smulgă femeii din mână. Nu ştiu dacă n-avea destulă putere, sau dacă femeia o ţinea prea strâns, în orice caz, în loc să ajungă între mâinile lui, vasul ateriză pe trotuar, şi o supă groasă, aburindă, se împrăştie pe strada murdară.
Toţi trei am înţepenit. Femeia amuţise, îngrozită. Calicul se holbă la gamelă, apoi la femeie, şi lăsă să-i scape un geamăt care suna ca un scâncet.
Pe urmă se aruncă brusc, cât era de lung, în noroi, sorbind supa direct de pe caldarâm, făcându-şi mâinile căuş în jurul ei, ca nu cumva să-i scape vreun strop, neluând-o în seamă pe femeia care-l lovea în cap, urlând şi smulgându-şi părul de disperare.
47
7
Un gest frumos al doamnei K
La începutul primăverii lui 1942, vânătoarea de oameni din ghetou, practicată până atunci sistematic, a încetat brusc. Dacă s-ar fi întâmplat cu doi ani înainte, oamenii s-ar fi simţit împăcaţi, văzând în asta un motiv de bucurie; ar fi nutrit iluzia că era o schimbare în bine. Dar acum, după doi ani şi jumătate de trai sub ocupaţie germană, nimeni nu se mai amăgea.
Vânătoarea fusese oprită doar fiindcă găsiseră o cale mai bună să ne chinuie.
Întrebarea era: ce cale? Oamenii se avântau în cele mai fantastice presupuneri şi, în loc să se simtă mai liniştiţi, erau de două ori mai tulburaţi ca înainte.
Deocamdată, cel puţin, puteam dormi fără grijă acasă; Henryk şi cu mine nu ne mai refugiam noaptea, la cea mai mică alarmă, în secţia de chirurgie a doctorilor. Era foarte incomod de stat acolo. Henryk dormea pe masa de operaţie, iar eu în scaunul ginecologic, şi când mă trezeam dimineaţa primul lucru pe care-l vedeam erau radiografiile atârnate la uscat, deasupra capului meu, arătând inimi bolnave, plămâni tuberculoşi, vezici biliare pline de pietre, oase rupte. Prietenul nostru, doctorul care era şeful acestei clinici, avusese însă dreptate: nici în cele mai îndârjite razii nocturne, ofiţerilor Gestapoului nu le-ar fi trecut prin cap să caute prin secţia de chirurgie, aşa că era singurul loc unde puteam dormi în siguranţă.
Calmul aparent a ţinut până într-o zi de vineri din a doua jumătate a lunii aprilie, când un val de nelinişte s-a abătut pe neaşteptate prin ghetou. Nu părea să existe un motiv anume; dacă-i întrebai pe oameni de ce erau atât de speriaţi şi de posomorâţi, şi ce credeau ei c-o să se întâmple, nimeni nu putea da un răspuns limpede. Cu toate acestea, imediat după ora prânzului toate prăvăliile se închideau, şi fiecare se ascundea în casa lui.
Nu ştiam cu precizie ce-avea să se întâmple la cafenea. M-am dus ca de obicei la Sztuka, dar şi acolo era închis. În drum spre casă, m-am simţit şi mai îngrijorat pentru că, în ciuda tuturor întrebărilor pe care le-am pus unor cunoştinţe îndeobşte bine informate, pur şi simplu n-am reuşit să aflu ce se petrece. Nimeni nu ştia.
Am stat cu toţii îmbrăcaţi până pe la unsprezece noaptea, apoi am hotărât 48
să ne vârâm în pat, fiindcă afară nu se simţea nicio mişcare. Eram aproape siguri că panica pornise de la nişte zvonuri fără niciun temei. Dimineaţă, tata a ieşit primul din casă. S-a înapoiat după câteva minute, palid şi înspăimântat: peste noapte, nemţii intraseră în multe clădiri, scoţând în stradă şi împuşcând vreo şaptezeci de persoane. Încă nu se găsise nimeni care să adune cadavrele.
Ce însemna asta? Ce le făcuseră acei oameni nemţilor? Eram îngroziţi şi indignaţi.
N-am avut un răspuns până după-amiază, când pe străzile pustii au fost lipite afişe. Autorităţile germane ne aduceau la cunoştinţă că fuseseră
obligate să cureţe zona în care locuiam noi de „elementele indezirabile”, dar că acţiunea lor n-avea să afecteze partea loială a populaţiei: prăvăliile şi cafenelele trebuiau să fie imediat redeschise, iar oamenii erau sfătuiţi să-şi reia viaţa obişnuită, care nu le era ameninţată de nimic.
Următoarea lună s-a scurs în linişte. Era mai, şi până şi în ghetou liliacul înflorise pe ici, pe colo, în cele câteva grădini rămase, în vreme ce ciorchini îmbobociţi atârnau din salcâmi, devenind tot mai albi cu fiecare zi. Tocmai când florile erau pe cale să se deschidă pe deplin, nemţii şi-au amintit de noi.
Dar de astă dată era o diferenţă: nu mai plănuiau să trateze ei înşişi cu noi, ci aveau să încredinţeze sarcina vânătorii de oameni poliţiei evreieşti şi biroului evreiesc al forţei de muncă.
Henryk avusese dreptate să refuze intrarea în poliţie, descriindu-i pe cei de-acolo ca pe nişte bandiţi. Poliţiştii fuseseră recrutaţi mai cu seamă din rândul tinerilor aparţinând claselor ceva mai prospere ale comunităţii, printre ei figurând şi câteva cunoştinţe de-ale noastre. Eram cu-atât mai oripilaţi când vedeam că bărbaţi cărora obişnuiam să le strângem mâna, pe care îi tratasem ca pe nişte prieteni, bărbaţi care, nu cu mult timp în urmă, fuseseră nişte persoane decente, se purtau acum atât de josnic. Ai fi zis că se molipsiseră de la Gestapo. De cum puneau pe ei uniformele şi şepcile de poliţist şi-şi luau în primire bastoanele de cauciuc, se schimbau cu totul.
Ambiţia lor supremă era acum să fie în legătură strânsă cu Gestapoul, să le fie de folos ofiţerilor Gestapoului, să se afişeze pe stradă cu ei, să-şi etaleze cunoştinţele de limba germană şi să rivalizeze cu stăpânii lor în brutalitatea cu care tratau populaţia evreiască. Asta nu i-a împiedicat să pună pe picioare orchestra de jazz a poliţiei – în treacăt fie spus, excelentă.
În timpul vânătorii de oameni din luna mai, au încercuit străzile cu acelaşi profesionalism ca al SS-iştilor, reprezentanţi ai „rasei pure”. Se foiau de colo-colo în uniformele lor elegante, imitând vocea pătrunzătoare şi aspră a nemţilor şi lovindu-i pe oameni cu bastoanele de cauciuc.
