Cel puţin, ne puteam consola că strada noastră se afla deja în zona ghetoului, şi nu trebuia să ne căutăm alt apartament. Evreii care locuiau în afara acelei zone erau într-o situaţie nefericită. Trebuiau să plătească sume exorbitante în bani peşin şi să-şi găsească un acoperiş deasupra capului în ultimele săptămâni ale lui octombrie. Cei mai norocoşi au găsit camere disponibile pe strada Sienna, viitorul Champs-Élysées al ghetoului, sau în zonele învecinate. Alţii au fost condamnaţi la bordeiele sordide din zone rău-famate ca străzile Gęsia, Smocza şi Zamenhof, ocupate de proletariatul evreiesc din timpuri imemoriale.
Porţile ghetoului s-au închis la 15 noiembrie. În acea seară, aveam nişte treburi la capătul străzii Sienna, nu departe de strada Źelazna. Burniţa, dar era încă neobişnuit de cald pentru acea perioadă a anului. Străzile întunecoase roiau de siluete cu banderole albe pe braţ. Toată lumea era în stare de alertă, alergând încolo şi încoace ca nişte animale în cuşcă
neobişnuite încă să stea acolo. Femeile plângeau, iar copiii ţipau înspăimântaţi, ghemuindu-se pe lângă pereţii clădirilor, pe mormane de zdrenţe tot mai umede şi mai murdare de la mizeria de pe străzi. Erau familiile de evrei aruncate pesemne în ghetou în ultima clipă, fără speranţa vreunui adăpost. O jumătate de milion de persoane trebuia să găsească un locşor unde să-şi pună capul într-o zonă şi aşa aglomerată a oraşului, care abia dacă avea unde aciua o sută de mii de suflete.
Uitându-mă de-a lungul străzii cufundate în întuneric, am văzut reflectoarele care iluminau noul grilaj de lemn: poarta ghetoului, în spatele căreia trăiau oamenii liberi – neîngrădiţi, cu suficient spaţiu, în aceeaşi Varşovie. Dar niciun evreu nu mai putea pune piciorul dincolo de acea poartă.
La un moment dat, cineva mă apucă de braţ. Era un prieten de-al tatălui meu, tot muzician şi, ca şi tata, un om vesel, prietenos.
— Ei, ce zici de asta? mă întrebă cu un râs nervos, descriind cu mâna un arc ce îmbrăţişa mulţimea, pereţii murdari ai caselor, umeziţi de ploaie, şi zidurile ghetoului, cu poarta care se vedea în depărtare.
— Ce să zic? am răspuns eu. Vor să termine o dată cu noi.
Dar bătrânul nu era de aceeaşi părere, sau nu voia să admită asta. Mai râse o dată, uşor forţat, mă bătu pe spate şi zise cu o voce stridentă: 38
— Nu-ţi face griji!
Apoi mă prinse de nasturele paltonului, îşi apropie faţa roşcovană de a mea şi spuse, cu o convingere adevărată sau prefăcută:
— Curând or să ne dea drumul. Trebuie doar să afle America.
6
Dansul de pe strada Chłodna
Astăzi, când mă uit în urmă la alte amintiri, mult mai cumplite, experienţele trăite în ghetoul din Varşovia, între noiembrie 1940 şi iulie 1942, o perioadă de aproape doi ani, se topesc toate într-o singură imagine, de parcă ar fi durat o singură zi. Oricât m-aş strădui, nu pot s-o sparg în mici fragmente, care să-i imprime o ordine cronologică, aşa cum se întâmplă de obicei când scrii un jurnal.
Fireşte, la acea vreme – dar şi înainte şi după aceea – s-au petrecut unele lucruri despre care se ştia deja şi erau mai uşor de înţeles. Nemţii au pornit la vânătoare de oameni, pentru a-i folosi drept animale de povară, aşa cum făceau în toată Europa. Singura diferenţă era, poate, aceea că în ghetoul din Varşovia vânătoarea a încetat brusc în primăvara anului 1942. În câteva luni, prada evreiască avea să slujească altor scopuri şi, ca în cazul animalelor, era nevoie de o perioadă în care vânatul să fie interzis, pentru ca mai apoi marele spectacol al vânătorii să fie cu atât mai palpitant şi să nu dezamăgească. Noi, evreii, eram jefuiţi ca şi francezii, belgienii, norvegienii şi grecii, atâta doar că eram jefuiţi mai sistematic şi într-un mod strict oficial.
Nemţii care nu făceau parte din sistem nu aveau acces în ghetou şi nici dreptul de a fura pe cont propriu. Poliţia germană era autorizată să fure printr-un decret emis de guvernatorul general, în conformitate cu legea privitoare la furt, publicată de conducerea Reichului.
În 1941, Germania a invadat Rusia. În ghetou, stăteam cu sufletul la gură, urmărind desfăşurarea noii ofensive. La început, ne-am înşelat crezând că, în fine, nemţii aveau să piardă; apoi, ne-au copleşit deznădejdea şi o îndoială
crescândă cu privire la soarta omenirii şi a noastră înşine, pe măsură ce trupele lui Hitler înaintau în adâncurile Rusiei. Apoi când nemţii au ordonat, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, ca hainele de blană evreieşti să fie predate, ne-a făcut plăcere să ne gândim că probabil n-o duceau prea bine, dacă victoria lor depindea de blănurile de castor şi vulpe argintie.
Ghetoul se micşora. Nemţii îi reduceau perimetrul, stradă după stradă.
Exact în acelaşi mod, Germania muta graniţele ţărilor europene pe care le 39
subjugase, însuşindu-şi o provincie după alta; era ca şi cum ghetoul din Varşovia s-ar fi dovedit a fi la fel de important ca Franţa, iar expulzările de pe strada Złota sau de pe strada Zielna ar fi fost la fel de semnificative pentru expansiunea Lebensraum-ului german ca separarea Alsaciei şi Lorenei de teritoriul francez.
Cu toate acestea, incidentele de afară erau cu totul lipsite de însemnătate în comparaţie cu singurul lucru precis care ne preocupa permanent minţile, oră de oră şi minut de minut din timpul petrecut în ghetou: eram închişi.
Cred că, psihologic, ar fi fost mai uşor de suportat dacă am fi fost cu adevărat închişi – într-o pivniţă, de exemplu. Genul acela de închisoare clară, lipsită de echivoc, defineşte raportul unei fiinţe umane cu realitatea. N-ai cum să te înşeli în privinţa situaţiei în care te afli: celula este o lume în sine, cuprinzând doar propria ta claustrare, neintersectându-se în vreun fel cu îndepărtata lume a libertăţii. Poţi visa la acea lume, dacă ai răgazul s-o faci şi dispoziţia necesară; dar dacă nu te gândeşti la ea, nu-ţi va atrage atenţia de la sine. Nu e tot timpul acolo, sub ochii tăi, chinuindu-te cu frânturi ce-ţi amintesc de viaţa în libertate pe care ai pierdut-o.
Realitatea ghetoului era cu atât mai rea cu cât avea aparenţa libertăţii.
Puteai să ieşi în stradă şi să ai iluzia că te afli într-un oraş perfect normal.
Banderolele care ne stigmatizau ca evrei nu ne deranjau, fiindcă le purtam cu toţii, şi, după o vreme petrecută în ghetou, mi-am dat seama că mă
obişnuisem perfect cu ele – în aşa măsură încât, când îmi visam prietenii arieni, îi vedeam şi pe ei purtând banderole, de parcă bucata aceea de pânză
ar fi fost un accesoriu vestimentar la fel de indispensabil într-o garderobă ca şi o cravată. Însă străzile ghetoului – şi numai ele – sfârşeau în ziduri.
Adeseori mă plimbam la voia întâmplării, călăuzit de instinct, şi mă
pomeneam brusc în faţa unuia dintre zidurile astea. Îmi barau drumul când încercam să merg mai departe; totuşi, n-aveam niciun motiv pentru care să
mă opresc. Atunci, partea de stradă aflată în spatele zidului mi se părea deodată locul în care aş fi dorit să fiu şi de care aveam cea mai mare nevoie pe lume, un loc unde lucrurile îşi urmau chiar în clipa asta cursul firesc – aş
fi dat oricât să-l văd, dar în zadar. Mă întorceam, zdrobit, şi aşa o ţineam zile în şir, copleşit permanent de acelaşi sentiment de disperare.
Chiar şi în ghetou puteai merge la restaurant sau la cafenea. Te întâlneai acolo cu prietenii şi nimic nu părea să te împiedice să creezi o atmosferă la fel de plăcută ca într-un restaurant sau o cafenea din oricare altă parte.
Sosea însă inevitabil momentul când unul dintre prieteni putea strecura observaţia că ar fi nemaipomenit ca grupul ăsta, antrenat într-o discuţie atât de agreabilă, să facă într-o duminică o mică excursie undeva, să zicem la 40
Otwock. E vară, putea spune el, vremea-i bună, e o căldură plăcută – şi nimic nu ne-ar putea opri să ne ducem la îndeplinire planul, chiar dacă am avea chef să-l punem în aplicare pe loc. N-ar trebui decât să plătim cafeaua şi prăjiturile, să ieşim în stradă, să ne îndreptăm spre gară împreună cu tovarăşii noştri veseli şi fără griji, să cumpărăm bilete şi să urcăm într-un tren local. Existau toate condiţiile pentru crearea iluziei perfecte – până
când ne izbeam de graniţa zidurilor…
Perioada de aproape doi ani petrecută în ghetou îmi aminteşte, când mă
gândesc la ea, de o experienţă din copilărie, care a durat mult mai puţin.
Trebuia să mă operez de apendicită. Operaţia era socotită una de rutină, nimic special. Urma să aibă loc într-o săptămână; fusese fixată data, împreună cu doctorii, şi rezervată o cameră de spital. Sperând să-mi uşureze aşteptarea, părinţii şi-au dat toată silinţa să-mi umple săptămâna de dinaintea operaţiei cu tot felul de mici bucurii. În fiecare zi mergeam să
