49
Mai eram încă acasă când mama sosi în goană cu ultimele ştiri ale vânătorii: îl săltaseră pe Henryk. Am hotărât să-l scap cu orice preţ, deşi nu puteam conta decât pe popularitatea mea ca pianist; nici hârtiile mele nu erau în regulă. M-am strecurat printr-o serie de cordoane de poliţie, fiind prins şi apoi eliberat, până am ajuns la clădirea care adăpostea oficiul forţelor de muncă. În faţa imobilului se adunase o mulţime de oameni, mânaţi din toate direcţiile de poliţişti, care acţionau ca nişte câini ciobăneşti.
Turma creştea din ce în ce mai mult, pe măsură ce erau aduşi şi alţii, de pe străzile dimprejur. Cu mare greutate, am reuşit să ajung la directorul-adjunct al oficiului forţelor de muncă şi am obţinut promisiunea că Henryk avea să fie acasă înainte de lăsarea întunericului.
Aşa a şi fost, deşi – spre uimirea mea – era furios pe mine. Socotea că n-ar fi trebuit să mă înjosesc rugându-mă de asemenea specimene inferioare ca membrii poliţiei şi funcţionarii oficiului forţelor de muncă.
— Ai fi preferat poate să te ducă de-aici?
— Asta nu te priveşte! mormăi el drept răspuns. Pe mine mă voiau, nu pe tine. De ce te bagi în treburile altora?
Am ridicat din umeri. Ce rost are să te iei la harţă cu un nebun?
În acea seară s-a anunţat că ora stingerii avea să fie amânată până la miezul nopţii, în aşa fel încât familiile celor „trimişi la muncă” să aibă timp să le aducă pături, un rând de schimburi curate şi mâncare pentru drum.
„Generozitatea” nemţilor era de-a dreptul mişcătoare, iar poliţia evreiască a făcut mare caz de ea, în efortul de a ne câştiga încrederea.
Am aflat abia mult mai târziu că cei o mie de oameni strânşi ca oile în ghetou au fost duşi direct în lagărul de la Treblinka, pentru ca nemţii să
poată testa eficacitatea camerelor de gazare şi a cuptoarelor din crematoriile nou construite.
S-a mai scurs o lună de pace şi calm, apoi, într-o seară de iunie, în ghetou a fost o baie de sânge. Nu ne-ar fi dat prin minte ce-avea să se întâmple.
Fusese zăpuşeală, aşa că după cină am ridicat jaluzelele de la sufragerie şi am deschis larg ferestrele, să respirăm aerul ceva mai răcoros al serii.
Maşina Gestapoului trecuse într-o asemenea viteză pe lângă casa de vizavi, iar focurile de avertisment au fost trase atât de repede, încât nici n-am apucat bine să sărim de la masă şi să fugim la fereastră că uşile acelei clădiri fuseseră date în lături şi i-am şi auzit pe SS-işti strigând înăuntru. Geamurile fuseseră deschise şi ele şi erau întunecate; în spatele lor, puteam auzi o larmă de nedescris. Feţe speriate răsăreau din întuneric şi dispăreau repede înapoi. Pe măsură ce nemţii, încălţaţi cu cizmele lor înalte, urcau pe scări, becurile se aprindeau, etaj după etaj. Chiar peste drum de noi locuia familia 50
unui om de afaceri; îi ştiam bine din vedere. Când s-au aprins şi acolo luminile, şi SS-iştii, cu căşti, s-au năpustit în cameră, cu automatele în poziţie de tragere, cei dinăuntru erau aşezaţi în jurul mesei, exact ca şi noi cu o clipă
în urmă. Încremeniseră de groază. Ofiţerul care se afla în fruntea detaşamentului a luat asta ca pe o insultă personală. Mut de indignare, stătea nemişcat, scrutându-i pe cei de la masă. Abia după câteva momente strigă, cu o furie nestăpânită:
— În picioare!
S-au ridicat cât au putut de repede, toţi în afară de capul familiei, un bătrân invalid. Ofiţerul fierbea de mânie. Se duse către masă, îşi propti mâinile de ea, îl privi intens pe infirm şi lătră pentru a doua oară:
— În picioare!
Bătrânul se agăţă de braţele fotoliului, încercând să se sprijine astfel, şi făcu eforturi disperate să se ridice, dar în zadar. N-am apucat să ne dezmeticim, că nemţii l-au şi înşfăcat pe bolnav cu tot cu fotoliu, l-au dus pe balcon şi l-au aruncat în stradă de la etajul al treilea.
Mama ţipă şi închise ochii. Tata se retrase iute de la fereastră. Halina se duse repede la el, iar Regina o cuprinse pe mama cu braţul pe după umeri, spunând foarte tare şi distinct, pe un ton autoritar:
— Linişte!
Henryk şi cu mine nu ne puteam desprinde de la fereastră. L-am văzut pe bătrân stând încă în fotoliu o clipă sau două, prin aer, apoi desprinzându-se de el. Am auzit cum fotoliul aterizează separat în drum şi bufnitura trupului strivit de caldarâm. Stăteam acolo tăcuţi, împietriţi, incapabili să dăm un pas înapoi sau să ne mutăm privirea de la scena din faţa noastră.
Între timp, SS-iştii scoseseră deja câteva duzini de oameni în stradă. Au aprins farurile maşinii, i-au silit pe prizonieri să stea în raza lor, au pornit motoarele şi i-au făcut să alerge în faţă, în conurile albe de lumină. Ne-au ajuns la urechi ţipete de groază venind dinspre ferestrele clădirii şi o salvă
de mitralieră din maşină. Oamenii care fugeau înainte cădeau unul după
altul, ridicaţi în aer de gloanţe, făcând tumbe şi descriind un cerc, de parcă
trecerea de la viaţă la moarte ar fi constat într-un salt neînchipuit de dificil şi de complicat. Numai unul reuşi să iasă din bătaia luminii. Alerga din toate puterile şi părea că va ajunge la strada care se intersecta cu a noastră. Dar maşina avea deasupra un proiector, prevăzut pentru asemenea situaţii. Se aprinse, îl căută pe fugar, urmă o altă salvă de mitralieră, şi acum îi veni şi lui rândul să zboare prin aer. Îşi înălţă mâinile deasupra capului, se arcui înapoi într-un salt şi căzu pe spate.
SS-iştii urcară cu toţii în maşină şi porniră mai departe, trecând peste 51
cadavre. Vehiculul se legăna încoace şi încolo, ca şi cum ar fi întâlnit în cale nişte hârtoape.
În acea noapte au fost împuşcaţi în ghetou vreo sută de oameni, dar acţiunea respectivă nu ne mai impresionă la fel de mult ca aceea dintâi. A doua zi, prăvăliile şi cafenelele erau deschise ca de obicei.
Oamenii mai erau interesaţi de ceva la acea vreme: printre celelalte activităţi cotidiene, nemţii începuseră să facă filme. Ne întrebam de ce.
Năvăleau într-un restaurant şi le spuneau chelnerilor să aşeze pe masă cele mai rafinate mâncăruri şi băuturi. Apoi le cereau clienţilor să râdă, să
mănânce şi să bea, imortalizându-le distracţia asta pe peliculă. Nemţii au mai filmat spectacole de operetă la cinema Femina de pe strada Leszno şi concerte simfonice dirijate de Marian Neuteich, susţinute în acelaşi loc, o dată pe săptămână. Tot pentru filmări, au insistat ca preşedintele Consiliului Evreiesc să dea o recepţie luxoasă, la care să invite persoanele cele mai influente din ghetou. În fine, într-o zi au adunat laolaltă o seamă de bărbaţi şi femei la baia publică, le-au cerut să se dezbrace şi să se spele în aceeaşi încăpere şi au filmat în amănunt scena asta ciudată. Abia mult, mult mai târziu am descoperit că filmele erau destinate populaţiei germane de acasă, din Reich, şi din străinătate. Nemţii au făcut aceste filme înainte de lichidarea ghetoului, ca să dezmintă orice zvon neliniştitor în cazul în care ştirile ar fi ajuns în lumea de afară. Voiau să arate cât de bine o duceau evreii din Varşovia – şi cât de imorali şi abjecţi erau, de unde şi scenele cu evrei şi evreice care împărţeau băile, dezgolindu-se fără ruşine unii în faţa altora.
Cam în acelaşi timp, au început să circule în ghetou zvonuri tot mai alarmante, la intervale din ce în ce mai scurte, deşi, ca de obicei, nu erau întemeiate şi nu ştiai cine le scornise sau cine putea aduce vreo dovadă că se bazau pe fapte. Într-o zi, de pildă, oamenii au început să vorbească despre condiţiile groaznice din ghetoul din Lódź, unde evreii fuseseră siliţi să pună
în circulaţie monede de metal – nu puteai cumpăra nimic cu ele –, iar acum mureau cu miile de foame. Unora le cădeau foarte rău aceste ştiri; altora le intrau pe-o ureche şi le ieşeau pe cealaltă. De la o vreme, oamenii au încetat să mai vorbească despre Lódź, îndreptându-şi atenţia spre Lublin şi Tamow, unde, după câte se spunea, evreii fuseseră intoxicaţi cu gaze, deşi nimeni nu credea cu adevărat povestea asta. Mai plauzibil era zvonul că în Polonia urmau să rămână doar patru ghetouri: Varşovia, Lublin, Cracovia şi Radom.
Apoi s-a răspândit vestea că oamenii din ghetoul din Varşovia aveau să fie strămutaţi spre est, trebuind să plece într-acolo în transporturi de câte şase mii de persoane pe zi. Unii socoteau că asta ar fi trebuit să se întâmple de mult, dar că o misterioasă conferinţă a Consiliului Evreiesc a reuşit să-i 52
convingă pe membrii Gestapoului (fără îndoială, prin mită) să ne lase pe loc.
La 18 iulie, într-o sâmbătă, Goldfeder şi cu mine susţineam un concert la cafeneaua Pod Fontanną, pe strada Leszno, în sprijinul celebrului pianist Leon Boruňski, care câştigase odată concursul Chopin. Acum avea tuberculoză şi trăia mizerabil în ghetoul din Otwock. Grădina cafenelei era plină. Vreo patru sute de persoane din elita societăţii şi din pretinsa elită
participau la spectacol. Nimeni nu-şi amintea de când nu se mai adunase atâta lume, dar freamătul din rândul publicului nu se datora prezenţei la concert, ci avea cu totul alte motive: doamnele bine din clasele bogate şi parvenitele aşteptau cu aceeaşi înfrigurare să vadă dacă doamna L avea să-i vorbească astăzi doamnei K. Ambele doamne erau implicate în acţiuni de caritate, jucând un rol activ în operaţiunile comitetelor care fuseseră
înfiinţate în multe imobile prospere, pentru a-i ajuta pe săraci. Munca asta de binefacere era extrem de plăcută, fiindcă presupunea baluri frecvente la care oamenii dansau, se amuzau şi beau, sumele încasate fiind folosite în scopuri filantropice.
