mâncăm îngheţată, apoi ne duceam la teatru sau la cinema; primeam o mulţime de cărţi şi de jucării, tot ce-mi doream. Ai fi zis că nu lipsea nimic pentru ca fericirea mea să fie desăvârşită. Dar îmi aduc aminte că toată
săptămâna, fie că eram la film, sau la teatru, sau mâneam îngheţată, chiar şi în timpul distracţiilor care-mi cereau să fiu foarte atent, simţeam mereu teama cuibărită în stomac, o teamă inconştientă, persistentă, de ce-o să se întâmple când avea să sosească, în fine, ziua operaţiei.
Aceeaşi frică instinctivă i-a însoţit permanent pe cei din ghetou vreme de aproape doi ani. În comparaţie cu ce a urmat, au fost nişte ani relativ liniştiţi, dar ne-au schimbat viaţa într-un nesfârşit coşmar; simţeam cu toată fiinţa noastră că, dintr-o clipă în alta, avea să se întâmple ceva groaznic – nu ştiam încă ce pericol ne ameninţa, şi dincotro avea să vină.
Dimineaţa ieşeam de obicei imediat după micul dejun. Ritualul meu zilnic includea o lungă plimbare pe strada Mila până la vizuina întunecoasă, mohorâtă în care locuia familia paznicului Jehuda Zyskind. În condiţiile din ghetou, plecarea de acasă, o activitate perfect normală, căpăta caracterul unei ceremonii, îndeosebi în timpul raziilor. Mai întâi trebuia să-ţi vizitezi vecinii, să le asculţi necazurile şi plângerile, ca să afli ce se petrecea în oraş
în acea zi: se făceau razii, auziseră de vreun filtru, strada Chłodna era păzită?
După asta, ieşeai din clădire, dar trebuia să repeţi întrebările o dată ajuns în stradă, oprindu-i pe trecătorii care veneau spre tine şi continuând să te interesezi la fiecare intersecţie. Numai cu asemenea precauţii te puteai asigura cât de cât că n-aveai să fii prins.
Ghetoul era împărţit în două, unul mare şi unul mic. După o reducere suplimentară, ghetoul mic, format din străzile Wielka, Sienna, Źelazna şi 41
Chłodna, nu mai avea decât o singură legătură cu ghetoul mare, de la colţul străzii Źelazna până la strada Chłodna. Ghetoul mare cuprindea toată partea de nord a Varşoviei, incluzând numeroase străduţe şi alei înguste, urât mirositoare şi gemând de evrei care trăiau în sărăcie, înghesuiţi şi mizeri. Şi ghetoul mic era aglomerat, dar nu excesiv. În fiecare cameră locuiau trei-patru persoane, iar când coborai în stradă nu te izbeai de alţi trecători, dacă
ştiai să te strecori cu îndemânare. Chiar dacă te atingeai de cineva, nu era periculos, fiindcă oamenii care trăiau în ghetoul mic aparţineau mai cu seamă intelighenţiei şi prosperei clase de mijloc; de obicei n-aveau paraziţi şi-şi dădeau toată silinţa să distrugă insectele cu care ne procopseam toţi în ghetoul mare. Coşmarul începea numai după ce părăseai strada Chłodna –
de altfel, trebuia să ai noroc şi să ştii să-ţi alegi momentul cel mai potrivit ca să ajungi şi până acolo.
Pe strada Chłodna, situată în zona „ariană” a oraşului, era un mare trafic de maşini, tramvaie şi pietoni. Pentru ca populaţia evreiască, venind de pe strada Źelazna, să poată trece din ghetoul mic în cel mare, şi invers, trebuia ca traficul de pe strada Chłodna să fie întrerupt. Era incomod pentru nemţi, aşa că evreii aveau acces dintr-o parte în alta destul de rar.
Când coborai pe strada Źelazna, zăreai de departe o mare de oameni la colţul străzii Chłodna. Cei care aveau treburi urgente trepădau pe loc, nervos, aşteptând ca poliţiştii să fie amabili şi să oprească traficul. Ei decideau dacă strada Chłodna era destul de goală, iar strada Źelazna suficient de aglomerată încât să-i lase pe evrei să treacă. Când sosea momentul, gărzile se dădeau deoparte, şi o gloată de oameni nerăbdători, înghesuiţi ca sardelele, se revărsau în valuri unii spre alţii, din amândouă
părţile, îmbrâncindu-se, trântindu-se la pământ, călcându-se în picioare ca să scape cât mai iute de vecinătatea periculoasă a nemţilor şi să între din nou în cele două ghetouri. Apoi lanţul gardienilor se reînchidea şi începea iar aşteptarea.
Pe măsură ce mulţimea sporea, creşteau şi agitaţia, nervozitatea şi neliniştea, căci poliţiştii nemţi se plictiseau în post şi încercau să se amuze şi ei cum puteau. Una din distracţiile lor favorite era dansul. Aduceau muzicanţi de pe străzile învecinate – o dată cu mizeria generală se înmulţiseră orchestrele de stradă. Soldaţii alegeau dintre oamenii aşezaţi la coadă figuri care li se păreau lor cu deosebire comice şi le ordonau să
danseze vals. Muzicanţii se aşezau lângă zidul unei clădiri, se elibera un loc în mijlocul drumului, iar unul dintre poliţişti o făcea pe dirijorul, lovindu-i pe instrumentişti dacă nu cântau suficient de repede. Alţii supravegheau executarea conştiincioasă a dansului. Cupluri de oameni infirmi, bătrâni, 42
indivizi foarte graşi sau foarte slabi trebuiau să se rotească în cerc sub ochii mulţimii îngrozite. Oameni scunzi sau copii primeau ca parteneri persoane anormal de înalte. Nemţii stăteau în jurul acestui „ring de dans”, prăpădindu-se de râs şi strigând „Mai repede! Şi mai repede! Toată lumea dansează!”
Dacă alegerea perechilor se dovedea deosebit de hazlie şi de reuşită, dansul dura mai mult. Bariera se deschidea, se închidea, apoi se deschidea din nou, dar nefericiţii dansatori trebuiau să ţopăie în ritm de vals – gâfâind, plângând de epuizare, chinuindu-se să nu se oprească şi sperând în van c-or să fie izbăviţi.
Abia după ce traversam în siguranţă strada Chłodna vedeam ghetoul aşa cum era el de fapt. Locuitorii săi n-aveau capital, nici bunuri secrete; îşi câştigau pâinea făcând comerţ. Cu cât te afundai în labirintul aleilor înguste, cu atât negoţul era mai colorat şi mai activ. Femei cu ţânci agăţaţi de poalele fustelor îi acostau pe trecători, oferindu-le spre vânzare câteva prăjituri într-o cutie de carton. Erau toată averea acelor femei, şi de vânzarea lor depindea bucăţica de pâine neagră pe care copiii urmau s-o mănânce în acea seară. Evrei bătrâni, vlăguiţi de nu-i mai puteai recunoaşte, încercau să-ţi atragă atenţia asupra unui soi de zdrenţe din care sperau să scoată un ban.
Tinerii traficau aur şi bancnote, tocmindu-se aprig pentru câteva cutii de ceas rablagite, capete de lanţuri sau dolari uzaţi şi murdari pe care-i ţineau în lumină, afirmând că erau rupţi şi că nu valorau mai nimic, cu toate că aşa-zişii negustori insistau cu înflăcărare că erau „aproape noi”.
Tramvaiele trase de cai, cunoscute sub numele de konhellerki, înaintau pe străzile aglomerate, huruind şi sunând din clopoţei; caii şi vagoanele separau mulţimea trupurilor ca o barcă despicând valurile. Porecla tramvaiului venea de la numele proprietarilor, Kon şi Heller, doi magnaţi evrei aflaţi în serviciul Gestapoului şi al căror negoţ prospera astfel. Biletele erau foarte scumpe, aşa că numai bogătaşii îşi permiteau să urce în tramvaiele astea, mergând în centrul ghetoului doar pentru afaceri. După ce coborau în staţia de tramvai, încercau să ajungă cât mai repede la prăvălia sau biroul unde aveau fixată o întrevedere, iar când isprăveau treaba luau de îndată alt tramvai înapoi, ca să părăsească imediat zona asta mizerabilă.
Nu era simplu nici măcar să parcurgi distanţa de la tramvai la prăvălia cea mai apropiată. Zeci de cerşetori aşteptau momentul scurt de întâlnire cu un cetăţean bogat, tăbărând pe el şi trăgându-l de haine, tăindu-i drumul, milogindu-se, plângând, ţipând, ameninţând. Ar fi fost însă o nebunie să-ţi fie milă de vreunul şi să-i dai de pomană; ţipetele se transformau atunci în urlet. Acel semnal ar fi atras tot mai mulţi nenorociţi, revărsaţi de 43
pretutindeni, iar Bunul Samaritean s-ar fi trezit asediat, înconjurat de fantome în zdrenţe scuipându-l cu salivă tuberculoasă, de copii acoperiţi cu bube supurânde împinşi în calea lui, de cioturi de braţe gesticulând, ochi orbi, guri împuţite, fără dinţi, cu toţii cerşindu-i compasiunea în ultima clipă
a vieţii lor, de parcă ajutorul dat de el ar fi putut amâna sfârşitul.
Ca să ajungi în centrul ghetoului, trebuia să cobori pe strada Karmelicka, singura care ducea într-acolo. Era de-a dreptul imposibil să nu te atingi aici de alte persoane. Mulţimea compactă nu mergea, ci se împingea şi-şi croia drum înainte cu coatele, formând vârtejuri în faţa dughenelor şi golfuri în dreptul uşilor. Un miros umed de râncezeală emana din lenjeria de pat neaerisită, din grăsimea arsă şi din gunoaiele care putrezeau pe străzi. La cea mai mică provocare, gloata intra în panică, repezindu-se de pe un trotuar pe altul, sufocându-se, înghesuindu-se, ţipând şi înjurând. Strada Karmelicka era un loc foarte primejdios: dubele închisorii coborau de-a lungul ei de câteva ori pe zi. De la puşcăria Pawiak la centrul Gestapoului, de pe aleea Szuch, deţinuţii erau transportaţi în remorci cu pereţi cenuşii de oţel şi ferestruici din sticlă mată, încât nu se vedea nimic înăuntru. La întoarcere, aduceau ce mai rămânea din ei după interogatoriu: nişte momâi însângerate, cu oasele frânte, rinichii striviţi în bătaie şi unghiile smulse. Cei care escortau aceste transporturi nu permiteau nimănui să se apropie, cu toate că maşinile erau blindate. Când întorceau pe strada Karmelicka, atât de aglomerată încât, cu toată bunăvoinţa din lume, oamenii nu reuşeau să se refugieze în pragul caselor, cei de la Gestapo se aplecau şi loveau mulţimea de-a valma, cu bastoanele. N-ar fi fost prea periculos, dacă ar fi avut nişte bastoane obişnuite de cauciuc, dar cele folosite de Gestapo erau ţintuite cu lame şi cuie.
Jehuda Zyskind locuia pe strada Mila, nu departe de strada Karmelicka. Se îngrijea de clădirea lui şi, la nevoie, o făcea pe cărăuşul, şoferul, negustorul şi contrabandistul de bunuri peste zidul ghetoului. Cu mintea lui vicleană şi constituţia lui robustă, câştiga bani pe unde se nimerea, ca să-şi poată hrăni familia. Avea o familie atât de numeroasă, încât n-am ajuns niciodată să
ghicesc cât e de mare cu adevărat. Dincolo de preocupările lui zilnice, Zyskind era un socialist idealist. Ţinea legătura cu organizaţia socialistă, introducea în ghetou rapoarte de presă secrete şi încerca să formeze acolo celule, deşi găsea că nu e o treabă prea uşoară. Mă trata cu un dispreţ
binevoitor, atitudinea cea mai potrivită – socotea el – faţă de artişti, care nu erau buni de conspiratori. Cu toate astea, îi plăcea de mine şi-mi îngăduia să
trec pe acolo în fiecare dimineaţă şi să citesc anunţurile secrete sosite prin radio, proaspăt ieşite de sub tiparniţă. Când mă gândesc astăzi la el, după
44
anii de groază care mă despart de timpul când mai era încă în viaţă şi-şi putea răspândi mesajul, îi admir voinţa neclintită. Jehuda era un optimist hotărât. Oricât ar fi fost de proaste veştile de la radio, găsea întotdeauna ceva bun în ele. Odată, după ce citisem ultimele ştiri, mi-am sprijinit disperat mâna pe grămada de ziare şi am oftat:
— Ei, trebuie să recunoşti că de-acum s-a sfârşit!
Jehuda zâmbi, îşi luă o ţigară, se aşeză confortabil în scaun şi spuse:
— Vai, dar nu înţelegeţi, domnule Szpilman!
După care se lansă într-unul din discursurile lui politice. Înţelegeam şi mai puţin lucrurile pe care mi le înşira, dar avea un fel de-a vorbi şi o asemenea putere de convingere contagioasă cum că totul era cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumile posibile, încât mă trezeam că încep să
gândesc la fel ca dânsul, fără să ştiu nici eu când şi cum. Întotdeauna plecam de la el simţindu-mă mai încrezător şi mai împăcat. Asta până când ajungeam acasă şi mă băgăm în pat, recapitulând ştirile politice încă o dată; atunci abia ajungeam la concluzia că argumentele lui erau fără noimă. Dar a doua zi dimineaţă îl vizitam iar, şi reuşea să mă convingă că n-aveam dreptate, aşa că plecam cu o infuzie de optimism care dura până seara, ajutându-mă să merg înainte. Jehuda a rezistat până în iarna lui 1942, când a fost prins în flagrante, cu o grămadă de materiale secrete pe masă, în vreme ce le sorta împreună cu nevasta şi copiii. Au fost cu toţii împuşcaţi pe loc, chiar şi micul Symehe, de numai trei ani.
Îmi era greu să mai nutresc vreo speranţă, acum că Zyskind fusese ucis şi nu mai era nimeni care să-mi explice lucrurile aşa cum se cuvenea! Abia acum ştiu că greşeam, după cum greşite erau şi ştirile zilei, iar Zyskind avea dreptate. Oricât ar fi părut de incredibil la acea vreme, totul s-a întâmplat aşa cum prevăzuse el.
Mă întorceam acasă întotdeauna pe acelaşi drum: strada Karmelicka, strada Leszno, strada Źelazna. Mă abăteam din cale pe la prieteni, doar cât să le spun ştirile aflate prin viu grai de la Zyskind. Coboram apoi pe strada Nowolipki, să-l ajut pe Henryk să care coşul de cărţi acasă.
Henryk avea o viaţă grea. El şi-o alesese şi n-avea de gând să şi-o schimbe, socotind că orice altă formă de a-şi duce existenţa ar fi fost vrednică de dispreţ. Prietenii care-i preţuiau pregătirea culturală îl sfătuiau să între în poliţia evreiască, aşa cum făceau mai toţi tinerii din intelighenţie; acolo erai în siguranţă şi, dacă ştiai să te învârti, puteai câştiga destul de bine. Henryk nici nu voia să audă de asta. Se înfuria şi-o lua ca pe-o insultă. Adoptând obişnuita lui atitudine integră, spunea că doar n-avea să lucreze cu nişte bandiţi. Sentimentele prietenilor noştri erau rănite, dar Henryk începu să se 45
ducă în fiecare dimineaţă pe strada Nowolipki, cu un coş plin de cărţi. Făcea negoţ cu ele, şiroind de transpiraţie în timpul verii şi tremurând în bătaia gerului iarna, inflexibil, fidel cu încăpăţânare ideilor lui: dacă nu putea avea, ca intelectual, alt contact cu cărţile, măcar avea asta şi nu admitea să
coboare mai jos.
