Sperau să scape din zona primejdioasă înainte de ora stingerii. Potrivit atitudinii fataliste a familiei noastre, nu ne-am clintit din loc. Seara târziu, vecinii au aflat de la cartierul general al poliţiei poloneze că fusese declarată
starea de alertă. Aşadar, urma să se petreacă ceva rău. Nu m-a prins somnul până pe la patru dimineaţa; am rămas treaz, aşezat lângă fereastra deschisă.
Dar şi acea noapte a trecut în linişte.
Marţi dimineaţa, Goldfeder şi cu mine ne-am dus la corpul administrativ al Consiliului Evreiesc. Încă nu ne pierduserăm de tot speranţa că lucrurile se puteau aranja cumva, aşa că voiam să primim informaţii oficiale de la Consiliu cu privire la planurile germane, în următoarele zile, privind ghetoul. Aproape că ajunseserăm la clădire, când o maşină deschisă trecu pe lângă noi. L-am văzut stând în ea, înconjurat de poliţie, palid şi cu capul descoperit, pe colonelul Kon, şeful Departamentului de sănătate al comunităţii. Mulţi alţi funcţionari evrei fuseseră arestaţi în acelaşi timp, şi pe străzi începuse vânătoarea.
În după-amiaza aceleiaşi zile, s-a întâmplat ceva care a zguduit întreaga Varşovie, de ambele părţi ale zidului. Un renumit chirurg polonez, dr Raszeja, specialist de vârf în domeniul lui şi profesor la Universitatea din Poznań, fusese chemat în ghetou ca să efectueze o operaţie dificilă. Cartierul general al poliţiei germane din Varşovia îi dăduse un permis de liberă
trecere în ghetou, dar după ce omul ajunsese şi-şi începuse operaţia câţiva SS-işti intrară în încăperea unde se desfăşura intervenţia chirurgicală şi îi împuşcară pe pacientul anesteziat aflat pe masa de operaţie, apoi pe chirurg şi pe toţi cei de faţă.
Miercuri, 22 iulie, pe la 10 dimineaţa, am ieşit în oraş. Starea de spirit de pe stradă era ceva mai puţin tensionată decât în seara precedentă. Circula zvonul liniştitor că funcţionarii Consiliului arestaţi ieri fuseseră eliberaţi.
Aşadar, nemţii nu intenţionau încă să ne strămute, fiindcă în asemenea cazuri (aşa cum se arăta în rapoartele provenind din afara Varşoviei, unde comunităţi evreieşti cu mult mai mici fuseseră strămutate de ceva vreme) începeau întotdeauna prin a lichida oficialităţile.
Am ajuns la podul peste strada Chłodna pe la ora unsprezece. Mergeam de-a lungul lui, adâncit în gânduri, încât nu mi-am dat seama că oamenii stăteau tăcuţi pe pod şi arătau ceva cu degetul. Apoi s-au împrăştiat agitaţi.
Tocmai mă pregăteam să urc treptele arcului de lemn al podului, când un prieten pe care nu-l mai văzusem de mult mă prinse de braţ.
— Ce faci aici?
Era foarte tulburat, şi, când vorbea, buza de jos i se contracta comic, ca botul unui iepure.
56
— Du-te acasă imediat!
— Ce se întâmplă?
— Acţiunea începe într-o oră.
— Imposibil!
— Imposibil?
Râse nervos, cu amărăciune, apoi se întoarse spre mine, cu faţa la balustradă, şi-şi îndreptă arătătorul spre strada Chłodna.
— Ia priveşte!
Un detaşament de soldaţi în uniforme galbene, de care nu mai văzusem, mărşăluia pe strada Chłodna, condus de un ofiţer german. La fiecare câţiva paşi, unitatea se oprea şi unul din soldaţi îşi ocupa poziţia lângă zidul care împrejmuia ghetoul.
— Ucraineni. Suntem înconjuraţi!
Spuse cuvintele mai mult suspinând. Apoi se grăbi să coboare treptele, fără să-şi ia rămas-bun.
Într-adevăr, pe la prânz, trupele au început să evacueze casele celor bătrâni şi ale veteranilor, precum şi adăposturile de noapte. Aceste adăposturi erau rezervate evreilor din preajma Varşoviei, care se pomeniseră aruncaţi în ghetou, şi celor din Germania, Cehoslovacia, România şi Ungaria. După-amiază, oraşul a fost împânzit de afişe care anunţau demararea acţiunii de strămutare. Toţi evreii apţi de muncă urmau să plece în Est. Fiecare putea să ia cu sine douăzeci de kilograme de bagaje, provizii pe două zile – şi bijuteriile. După ce ajungeau la destinaţie, cei buni de muncă urmau să fie instalaţi în barăci şi să primească de lucru în fabricile germane locale. Nu erau scutiţi decât funcţionarii din instituţiile sociale evreieşti şi din Consiliul Evreiesc. Pentru prima dată, decretul nu purta semnătura preşedintelui Consiliului Evreiesc. Czerniaków se sinucisese înghiţind cianură.
Aşadar, până la urmă, răul cel mare a prins chip: oamenii dintr-un întreg cartier, în care trăiau aproape o jumătate de milion de suflete, aveau să fie strămutaţi. Părea absurd – nimeni nu putea crede aşa ceva.
În primele zile, evacuarea se desfăşură după sistemul loteriei. Clădirile erau înconjurate la întâmplare, când într-o parte a ghetoului, când în alta. Un fluier îi chema pe locuitorii din imobil să iasă în curte; fără excepţie, erau cu toţii urcaţi în căruţe trase de cai, indiferent de sex sau vârstă, de la sugari la bătrâni, şi duşi în Umschlagplatz – centrul de adunare şi tranzit. Apoi victimele erau înghesuite în camioane şi trimise în necunoscut.
La început, planul de dislocare a fost îndeplinit doar de poliţia evreiască, dirijată de trei ajutoare ale călăilor germani: colonelul Szeryński, căpitanul 57
Lejkin şi căpitanul Ehrlich. Erau la fel de periculoşi şi de neîndurători ca şi nemţii. Poate că erau chiar mai ticăloşi, fiindcă, atunci când găseau persoane care se ascunseseră pe undeva în loc să coboare în curte, puteau fi convinşi să închidă ochii, dar numai pentru bani. Lacrimi, rugăminţi – nimic nu-i mişca, nici chiar ţipetele disperate ale copiilor.
Cum prăvăliile fuseseră închise, iar aprovizionarea ghetoului întreruptă, după câteva zile a început să bântuie foametea; de astă dată, suferea toată
lumea. Oamenii nu păreau însă prea afectaţi din acest motiv: îi preocupa altceva, mult mai important decât mâncarea. Voiau certificate de angajare.
Nu-mi vine în minte decât o singură comparaţie care să ilustreze, aproximativ, ce însemna viaţa noastră în acele zile şi ore cumplite: eram ca un muşuroi de furnici ameninţat. Când piciorul brutal al unui idiot începe să
distrugă, cu tocul lui plin de ţinte, casa insectelor, furnicile aleargă încolo şi încoace, căutând tot mai frenetic o portiţă de ieşire, o cale prin care să se salveze; dar fie că sunt paralizate de surpriza atacului, fie din grijă faţă de soarta ouălor şi a tot ce-ar mai putea fi salvat, se întorc buimace, ca sub o vrajă funestă, în loc să meargă tot înainte şi să iasă din raza primejdiei, reluând un du-te-vino bezmetic pe aceleaşi cărări şi în aceleaşi locuri, incapabile să spargă cercul morţii – şi astfel, pier. Exact asta ni se întâmpla şi nouă.
A fost o perioadă groaznică pentru noi, dar nemţii s-au învârtit bine.
Firmele germane au răsărit în ghetou ca ciupercile după ploaie, toate gata să
ne elibereze certificate de lucru. Sigur, contra câtorva mii de zloţi, dar sumele colosale nu i-au descurajat pe oameni. În faţa firmelor se formau cozi, care deveneau de-a dreptul uriaşe la birourile fabricilor cu adevărat mari şi importante, ca Toebbens şi Schultz. Cei suficient de norocoşi ca să-şi procure certificate de angajare îşi prindeau de haine un mic anunţ care indica numele locului unde se presupunea că lucrează. Socoteau că asta avea să-i apere de strămutare.
Aş fi putut face rost cu uşurinţă de un asemenea certificat, dar din nou, ca în cazul vaccinului împotriva tifosului, numai pentru mine. Niciuna din cunoştinţele mele, nici cele mai influente, nu-şi permitea să ofere certificate pentru întreaga familie. Şase certificate gratuite – era cam prea mult să ceri, iar eu nu-mi îngăduiam să plătesc nici măcar cel mai mic preţ pentru noi toţi. Câştigam de pe o zi pe alta, şi tot ce agoniseam se ducea pe mâncare.
Începutul acţiunii m-a găsit cu numai câteva sute de zloţi în buzunar. Mă
chinuia propria mea neputinţă şi faptul că eram silit să văd cum prietenii mai bogaţi puteau asigura lesne securitatea familiilor lor. Nepieptănat, neras, nemâncat, mă târâm de dimineaţa până noaptea, de la o firmă la alta, 58
implorându-i pe oameni să le fie milă de noi. După şase zile de alergătură şi de tras sfori, am reuşit să adun cumva certificatele de care aveam nevoie.
Cred că l-am întâlnit pentru ultima oară pe Roman Kramsztyk cu o săptămână înainte de începerea acţiunii. Părea vlăguit şi nervos, deşi încerca să-şi ascundă adevărata stare. Îi făcu plăcere să mă vadă.
