— Este o ruşine pentru noi toţi! aproape că strigă el. Ne lăsăm duşi la moarte ca vitele la abator! Dacă i-am fi atacat pe nemţi – noi, o jumătate de milion – ne-am fi putut elibera din ghetou sau măcar am fi murit onorabil, nu ca o pată pe obrazul istoriei!
Tata asculta. Mai degrabă încurcat, dar cu un zâmbet blând, ridică uşor din umeri şi întrebă:
— Cum poţi fi atât de sigur că ne trimit la moarte?
Dentistul îşi încleştă mâinile.
— Ei, fireşte că nu ştiu cu certitudine. Cum aş putea? Doar n-au de gând să ne spună. Dar nouăzeci la sută poţi fi convins că planul lor e să ne lichideze.
Tata zâmbi iar, de parcă ar fi fost şi mai sigur de el după această replică.
— Uite, spuse el arătând spre mulţimea adunată în Umschlagplatz. Nu suntem eroi! Suntem nişte oameni cât se poate de obişnuiţi, şi de asta riscăm să ne punem speranţa în acele zece la sută şanse de supravieţuire.
Negustorul împărtăşea părerea lui tata. Opiniile lui erau şi ele diametral opuse celor ale dentistului: nemţii nu puteau fi atât de proşti încât să
risipească uriaşul potenţial al forţei de muncă evreieşti. Socotea că aveam să
mergem în lagăre de muncă, conduse poate foarte sever, dar cu siguranţă nu urmau să ne omoare.
Între timp, nevasta negustorului le spunea mamei şi Reginei cum îşi lăsase argintăria zidită în pivniţă. Erau nişte obiecte din argint frumoase, de valoare, şi spera să le mai găsească la întoarcerea din deportare.
Se făcuse deja amiază când am văzut cum un nou grup pentru strămutare era amestecat cu celelalte din Umschlagplatz. Am fost îngroziţi să-i recunoaştem acolo pe Halina şi Henryk. Aşadar, aveau să ne împărtăşească
soarta – şi ce alinare fusese gândul că măcar ei doi urmau să fie în siguranţă!
M-am grăbit să-l întâmpin pe Henryk, convins că el şi Halina ajunseseră
acolo din pricina atitudinii lui idiot de cinstite. L-am bombardat cu întrebări şi reproşuri înainte de a apuca să-mi dea vreo explicaţie, dar, oricum, n-ar fi catadicsit să-mi răspundă. Ridică din umeri, scoase din buzunar o mică
ediţie Oxford a operelor lui Shakespeare, se mută mai la o parte şi începu să
citească.
Halina a fost cea care ne-a povestit ce se întâmplase. Auziseră la muncă
despre faptul că fuseserăm ridicaţi, şi pur şi simplu se oferiseră să vină în Umschlagplatz, vrând să fie cu noi.
Ce stupidă reacţie emoţională din partea lor! Am hotărât să-i scot de aici 65
cu orice preţ. La urma urmei, nu figurau pe lista de strămutare. Puteau rămâne în Varşovia.
Poliţistul evreu care-i adusese mă ştia de la cafeneaua Sztuka, şi speram să-i îmblânzesc inima cu uşurinţă, mai ales că cei doi n-aveau niciun motiv oficial să se afle în acest loc. Din nefericire, mi-am făcut un calcul greşit: nici nu se gândea să-i lase să plece. Ca orice poliţist, avea datoria de a preda zilnic cinci persoane în Umschlagplatz, în caz contrar riscând să fie el însuşi strămutat. Halina şi Henryk tocmai îi rotunjiseră cota zilnică. Era obosit şi nu intenţiona să le dea drumul – asta ar fi însemnat să pornească iar la vânătoare, după încă două persoane, Dumnezeu ştie pe unde. După părerea lui, nu era o treabă simplă, fiindcă oamenii nu veneau când îi chema poliţia, ci se ascundeau şi, oricum, era sătul până peste cap de toată povestea.
M-am întors la ai mei cu mâinile goale. Până şi această din urmă tentativă
de a-i salva măcar pe doi dintre noi eşuase, ca toate celelalte încercări ale mele. M-am aşezat lângă mama, foarte abătut.
Se făcuse cinci după-amiaza, dar arşiţa era la fel de puternică şi, cu fiecare oră care trecea, mulţimea era tot mai numeroasă. Oamenii se pierdeau în înghesuială şi se strigau în zadar unii pe alţii. Am auzit împuşcături şi ţipete, semn că pe străzile dimprejur tocmai se desfăşurau nişte razii. Cu cât se apropia ora de plecare a trenului, cu atât creştea şi forfota.
Femeia de lângă noi, care nu înceta să se întrebe „De ce-am făcut asta?”, ne călca pe nervi mai mult decât oricine altcineva. Aflasem între timp despre ce era vorba, de la prietenul nostru, negustorul. Când toată lumea a trebuit să părăsească clădirea, femeia, bărbatul şi copilul lor se ascunseseră într-un loc pregătit dinainte. Când poliţiştii au trecut prin dreptul lor, sugarul a început să plângă, şi, înspăimântată, mama îl sufocase cu propriile-i mâini.
Din păcate, nici asta n-a fost de niciun folos. Plânsetele copilului şi apoi horcăitul agoniei lui s-au auzit, iar ascunzătoarea lor a fost descoperită.
La un moment dat, un băiat şi-a croit drum prin mulţime către noi, purtând o cutie de dulciuri legată de gât cu o sfoară. Le vindea la preţuri exagerat de mari, deşi numai Dumnezeu ştie ce credea el c-o să facă mai apoi cu banii. Punând laolaltă mărunţişul care ne mai rămăsese, am cumpărat o caramea. Tata a împărţit-o cu briceagul în şase bucăţele. A fost ultima
„masă” pe care am luat-o împreună.
Pe la ora şase, un soi de tensiune nervoasă a cuprins întreaga piaţă. Mai multe maşini germane s-au apropiat, iar poliţiştii au început să-i trieze pe oamenii care trebuiau să plece, alegându-i pe cei tineri şi puternici.
Norocoşii aceştia urmau să fie folosiţi, fără nicio îndoială, în alte scopuri.
Câteva mii de persoane au început să se împingă în acea direcţie; oamenii 66
ţipau, încercau să treacă înaintea altora, să ajungă în faţă şi să-şi etaleze calităţile fizice. Nemţii replicau cu focuri de armă. Dentistul, care nu părăsise grupul nostru, abia-şi mai putea stăpâni indignarea.
— Ei, acum mă credeţi când vă spun că au de gând să ne omoare? Cei buni de muncă or să rămână aici. În direcţia cealaltă se află moartea.
Vocea i se frânse în vreme ce ne spunea toate astea strigând, ca să
acopere zgomotul mulţimii şi al împuşcăturilor, arătând spre locul de unde trebuiau să plece transporturile cu deportaţi.
Deprimat şi istovit de durere, tata nu răspunse. Negustorul ridică din umeri şi surâse ironic; nu-şi pierduse cu totul buna dispoziţie. Nu credea că
selecţia câtorva sute de oameni avea vreo însemnătate.
Nemţii îşi aleseseră până la urmă forţa de muncă şi acum se retrăgeau, dar mulţimea continua să fie agitată. La scurt timp după aceea am auzit şuieratul unei locomotive în depărtare şi huruitul vagoanelor pe şine, pe măsură ce se apropiau. Câteva minute mai târziu, trenul îşi făcu apariţia: mai bine de o duzină de vagoane pentru vite şi pentru mărfuri înaintau încet către noi. Briza înserării, care adia din aceeaşi direcţie, ne aduse un val sufocant de clor.
În acelaşi timp, cordonul poliţiei evreieşti şi al SS-iştilor care înconjurau terenul deveni mai compact şi începu să-şi croiască drum spre centru. Am auzit din nou împuşcături menite să ne înspăimânte. Din mulţimea înghesuită ca sardelele se auziră tânguirile puternice ale femeilor şi plânsetele copiilor.
