— Poate e mai bine să ştii… ca să fii cu ochii în patru.
Ezită un moment, îmi strânse din nou mâna şi adăugă încet, aproape şoptind:
— N-ai să-i mai vezi niciodată.
Se răsuci iute şi plecă grăbit. După câţiva paşi, se răzgândi şi veni înapoi să mă îmbrăţişeze, dar n-am fost în stare să-i răspund la fel. În subconştient, intuisem din prima clipă că poveştile nemţilor despre lagăre unde evreilor le erau rezervate „condiţii bune de muncă” o dată cu strămutarea erau minciuni – şi că nu ne puteam aştepta decât la moarte din partea lor. Totuşi, ca şi ceilalţi evrei din ghetou, nutrisem iluzia că lucrurile ar putea sta altfel, că de data asta nemţii aveau să-şi ţină făgăduiala. Când mă gândeam la familia mea, încercam să mi-i închipui vii, chiar dacă trăind în condiţii cumplite, dar fiind vii: în felul ăsta am fi putut să ne revedem într-o bună zi.
Dworakowski năruise castelul de nisip pe care îl protejasem cu atâta ardoare. Abia mult mai târziu m-am convins că avusese dreptate să
procedeze astfel: certitudinea morţii mi-a dat energia să mă salvez în momentul crucial.
Am petrecut următoarele zile ca într-un vis, sculându-mă mecanic dimineaţa, mişcându-mă mecanic, aşezându-mă mecanic, seara, ca să dorm pe un pat de scânduri din depozitul de mobilă evreiască atribuit Consiliului.
Într-un fel sau altul, trebuia să admit ideea morţii mamei, a tatei, a Halinei, a Reginei şi a lui Henryk.
În Varşovia avu loc un raid aerian sovietic. Toată lumea a coborât în buncăre. Nemţii erau alarmaţi şi furioşi, evreii – încântaţi, deşi nu puteau s-o arate deschis. De câte ori auzeam huruitul bombardierelor ni se luminau feţele; pentru noi, ele reprezentau sunetul apropiatului ajutor şi al înfrângerii Germaniei, singurul lucru care ne putea salva. Eu n-am mers în buncăr – pentru mine era totuna dacă trăiam sau nu.
72
Între timp, condiţiile noastre de muncă la demolarea zidurilor s-au înrăutăţit. Lituanienii care ne păzeau acum se asigurau că nu cumpărăm nimic de la piaţă şi ne verificau cu sârg la poarta principală, atunci când ne întorceam în ghetou. Într-o după-amiază, în mod cu totul neaşteptat, în grupul nostru a fost făcută o triere. Un tânăr poliţist se aşeză în exteriorul porţii principale, cu mânecile suflecate, şi începu să ne împartă după
sistemul loteriei, cum socotea el că e mai bine: cei din stânga urmau să
moară, cei din dreapta – să trăiască. Mie îmi ordonă să trec în dreapta. Celor din stânga le ceru să se întindă la pământ, cu faţa în jos, apoi a scos revolverul şi i-a împuşcat.
Cam după o săptămână, pe zidurile ghetoului apărură anunţuri despre o nouă selecţie în rândul evreilor care mai rămăseseră în Varşovia. Trei sute de mii fuseseră deja „strămutaţi”; mai erau cam o sută de mii, dintre care trebuiau să rămână în oraş doar douăzeci şi cinci de mii – specialişti şi alţi muncitori indispensabili nemţilor.
În ziua cu pricina, funcţionarii Consiliului trebuiau să iasă în curtea clădirii care adăpostea Consiliul Evreiesc, iar restul populaţiei – la secţia ghetoului dintre străzile Nowolipki şi Gęsia. Ca să fie şi mai siguri, unul dintre poliţiştii evrei, un ofiţer pe nume Blaupapier, stătea în faţa clădirii Consiliului cu un bici în mână, folosindu-l ori de câte ori cineva încerca să
între acolo.
Celor care urmau să rămână în ghetou li s-au dat nişte bucăţi de hârtie pe care era ştampilat câte un număr. Consiliul avea dreptul să-şi ţină cinci mii dintre funcţionari. În prima zi nu mi s-a dat un număr, dar am reuşit să
dorm toată noaptea, resemnat cu soarta mea, în timp ce tovarăşii mei aproape că-şi ieşiseră din minţi de nelinişte. A doua zi, am primit şi eu un număr. Am fost aliniaţi în coloane, câte patru în rând, şi a trebuit să
aşteptăm până când comisia de control SS, condusă de Untersturmführer Brandt, catadicsi să vină şi să ne numere, ca nu cumva cei scăpaţi de la moarte să fie mai mulţi decât era prevăzut.
Patru câte patru, mărşăluind înconjuraţi de poliţie, ne-am îndreptat spre poarta clădirii Consiliului ca să mergem spre strada Gęsia, unde urma să fim cazaţi. În spatele nostru, oamenii condamnaţi la moarte se îngrămădeau, plângând şi blestemându-ne pentru că ne salvasem miraculos, în vreme ce lituanienii care le supravegheau trecerea de la viaţă la moarte trăgeau în mulţime ca s-o calmeze, modalitate care de-acum devenise obişnuinţă.
Aşadar, mi se dăduse din nou o şansă de a trăi. Dar pentru cât timp?
73
11
„Puşcaşi înainte!”
Mă mutasem încă o dată, a nu ştiu câta oară de când locuiam pe strada Sliska, înainte de izbucnirea războiului. Stăteam acum în nişte camere pe care le împărţeam cu alţii, mai degrabă nişte celule care nu cuprindeau decât strictul necesar într-o gospodărie şi nişte paturi de scândură. Cu mine se aflau cei trei membri ai familiei Prózański şi doamna A, o femeie tăcută şi rezervată, care acceptase, de nevoie, să stea în aceeaşi cameră cu noi, ceilalţi.
În prima noapte petrecută acolo am avut un vis care m-a descurajat cu totul.
Mi s-a părut a fi ultima confirmare a supoziţiilor pe care le făceam cu privire la soarta familiei mele. L-am visat pe fratele meu, Henryk, care a venit la mine, s-a aplecat peste pat şi a spus: „Acum suntem morţi.”
Am fost treziţi pe la şase dimineaţa de un du-te-vino continuu pe coridor.
Se vorbea tare şi era mare zarvă. Muncitorii care aveau privilegiul de a reamenaja palatul comandantului SS din Varşovia, de pe Aleje Ujazdowskie, plecau la lucru. Statutul lor „privilegiat” însemna că, înainte de a-şi începe munca, primeau câte o porţie bună de supă cu carne; era consistentă şi ţinea de foame câteva ore. Curând după ei am ieşit şi noi, cu burţile aproape goale; nu ni se dăduse decât un soi de zeamă apoasă. Faptul că era mai puţin hrănitoare corespundea importanţei reduse a muncii prestate de noi: trebuia să curăţăm curtea clădirii ce adăpostea Consiliul Evreiesc.
A doua zi, eu, Prózański şi băiatul acestuia, un adolescent, am fost trimişi în clădirea unde se aflau depozitele Consiliului şi apartamentele funcţionarilor. Pe la ora două după-amiaza, am auzit bine cunoscutul semnal dat cu fluierul şi obişnuitele comenzi sacadate, în germană, care convocau pe toată lumea în curte. Deşi suferisem atâta de pe urma nemţilor, am rămas împietriţi. Cu numai două zile în urmă, ne fuseseră atribuite numerele care ne dădeau dreptul la viaţă. Toată lumea din clădire avea câte un asemenea număr, aşa că nici vorbă nu putea fi de o nouă triere. Dar atunci, ce era? Ne-am grăbit să coborâm: ba da, era totuşi o selecţie. I-am văzut iarăşi pe oameni pradă disperării şi am auzit cum SS-iştii strigau mânioşi, în vreme ce separau familiile şi ne împărţeau la stânga şi la dreapta, înjurându-ne şi lovindu-ne. Încă o dată, grupului nostru de muncitori îi era sortit să trăiască, cu excepţia câtorva. Printre ei se număra şi fiul lui Prózański, un băiat 74
fermecător, cu care mă împrietenisem. Îmi devenise foarte drag, deşi nu trecuseră decât două zile de când locuiam în aceeaşi cameră. N-am cuvinte să descriu disperarea părinţilor lui. Mii de alte mame şi de alţi taţi din ghetou treceau, în acele luni, printr-o deznădejde asemănătoare. Exista un aspect şi mai caracteristic al selecţiei: familiile personalităţilor proeminente din comunitatea evreiască îşi cumpărau pe loc libertatea de la ofiţerii Gestapoului, care se presupunea că sunt incoruptibili. Pentru ca acestora să
le iasă numărul corect, dulgheri, chelneri, frizeri şi bărbieri, precum şi alţi muncitori calificaţi, care le-ar fi putut fi cu adevărat de folos nemţilor, erau duşi în locul lor în Umschlagplatz şi trimişi la moarte. Întâmplător, tânărul Prózariski a scăpat de la Umschlagplatz şi a mai supravieţuit astfel încă
puţin.
Într-o zi, nu mult după aceea, şeful grupului nostru mi-a spus că reuşise să mă repartizeze într-o echipă care lucra la construirea barăcilor SS din îndepărtatul cartier Mokotow. Mă asigură că aveam să primesc acolo hrană
mai bună şi, în general, că urma s-o duc mai bine.
În realitate, situaţia era complet diferită. Aveam de străbătut vreo doisprezece kilometri prin mijlocul oraşului şi, ca să nu întârzii la muncă, trebuia să mă scol cu două ore mai devreme. Când ajungeam acolo, epuizat de-atâta mers pe jos, eram nevoit să mă duc direct la lucru, care depăşea cu mult capacităţile mele fizice; aveam de cărat în spate cărămizi stivuite pe o scândură. Din când în când, duceam găleţi cu var şi drugi de fier. M-aş fi descurcat eu oarecum, dacă supraveghetorii SS, cei care urmau să locuiască
în acele barăci, n-ar fi socotit că ne mişcăm prea încet. Ne-au poruncit să
cărăm grămezile de cărămizi sau barele de fier alergând, şi, dacă vreunuia din noi i se făcea rău şi se oprea, îl băteau cu bice de piele plumbuite.
De fapt, nici nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt cu munca asta grea dacă nu m-aş fi dus din nou la şeful de grup, rugându-l, şi convingându-l, să fiu transferat în echipa care renova micul palat pentru comandantul SS, de pe Aleje Ujazdowskie. Aici, condiţiile erau mai acceptabile şi mă descurcam mulţumitor. Erau acceptabile mai ales pentru că lucram cu meşteri zidari germani şi meseriaşi polonezi calificaţi, dintre care unii executau muncă
silnică, deşi alţii aveau contract. Drept urmare, ieşeam mai puţin în evidenţă
