Ne-am pregătit de plecare. De ce să mai fi aşteptat? Cu cât urcam mai iute în vagoane, cu atât era mai bine. La câţiva paşi de tren staţiona un culoar de poliţişti, lăsând liberă o cărare lată pentru mulţime. Cărarea ducea la uşile deschise ale vagoanelor dezinfectate cu clor.
Pe când ne îndreptam spre tren, primele vagoane se umpluseră deja.
Oamenii stăteau înghesuiţi în ele, strâns lipiţi unii de alţii. SS-iştii tot îi mai împingeau cu patul puştilor, deşi din interior se auzeau ţipete puternice şi vociferări că nu e destul aer. Din pricina mirosului de clor, aproape că nu se putea respira, nici la oarecare depărtare de vagoane. Ce se petrecuse oare acolo, de fuseseră nevoiţi să toarne atâta clor pe duşumele? Străbătusem cam jumătate din distanţa până la tren, când am auzit pe cineva strigând:
— Aici! Aici, Szpilman!
O mână mă înhăţă de guler şi mă împinse în spate, dincolo de cordonul de poliţie.
Cine îndrăznea să facă aşa ceva? Nu voiam să fiu separat de familie.
Voiam să fiu cu ei!
67
Nu vedeam decât spinările poliţiştilor, care făcuseră un zid, strânşi aproape unii de alţii. M-am aruncat în ei, dar n-au cedat. Privind pe furiş
peste capetele poliţiştilor, am văzut cum mama şi Regina, ajutate de Halina şi Henryk, s-au căţărat în vagoane, în vreme ce tata se uita după mine.
— Tată! am strigat eu.
Mă văzu şi înaintă câţiva paşi în direcţia mea, dar apoi ezită şi se opri. Era palid, şi buzele îi tremurau nervos. Încercă să zâmbească, neajutorat, dureros, ridică mâna şi schiţă un semn de rămas-bun, de parcă mă
pregăteam să pornesc într-o nouă viaţă, iar el mă saluta deja de dincolo de mormânt. Apoi se întoarse şi se îndreptă spre vagoane.
M-am izbit din nou, cu toată puterea, în umerii poliţiştilor.
— Tată! Henryk! Halina!
Urlam ca un apucat, îngrozit că acum, în ultimul moment, de o importanţă
vitală, aş fi putut să nu ajung la ei şi să fim despărţiţi pentru totdeauna.
Unul dintre poliţişti se întoarse şi mă privi mânios.
— Ce naiba ai de gând să faci? Dă-i drumul, salvează-te!
Să mă salvez? De la ce? într-o clipită am înţeles ce-i aştepta pe oamenii din vagoanele pentru vite. Mi s-a făcut părul măciucă. Am privit în urma mea. Am văzut terenul deschis, liniile ferate şi peroanele, iar în spatele lor –
străzile. Mânat de o teamă animalică nestăvilită, am alergat spre ieşire, m-am strecurat într-o coloană a muncitorilor de la primărie care tocmai părăseau acel loc şi am trecut astfel de poartă.
Când am reuşit să-mi adun minţile cât de cât, mă aflam pe un trotuar, între nişte clădiri. Un SS-ist tocmai ieşea dintr-una din case, însoţit de un poliţist evreu. SS-istul avea o faţă impasibilă, arogantă; poliţistul făcea literalmente sluj în faţa lui, zâmbea, nu-i ieşea din voie. Arătă spre trenul oprit în Umschlagplatz şi-i spuse neamţului, cu o familiaritate camaraderească şi pe un ton sarcastic:
— Ei, uite-i că se topesc.
M-am uitat în direcţia spre care arăta cu degetul. Uşile vagoanelor fuseseră închise, iar trenul se punea în mişcare, încet, greoi.
M-am răsucit şi am luat-o, clătinându-mă, în josul străzii, plângând în hohote, urmărit de ţipetele tot mai stinse ale oamenilor închişi în vagoane.
Sunau precum ciripitul păsărilor dintr-o colivie, aflate în pericol de moarte.
10
O şansă de a trăi
68
Mergeam pur şi simplu drept înainte. Nu-mi păsa unde. Lăsasem în urmă
Umschlagplatz şi vagoanele care-mi duceau familia departe. Nu mai auzeam trenul; depăşise deja cu câţiva kilometri graniţele oraşului. Îl simţeam însă
înlăuntrul meu, cum se îndepărta. Cu fiecare pas de-a lungul trotuarului, eram din ce în ce mai singur. Îmi dădeam seama că m-am rupt definitiv de tot ceea ce fusese până atunci viaţa mea. Nu ştiam ce mă aşteaptă, presimţeam doar că avea să fie cât se poate de rău. Nu mă puteam întoarce în niciun caz acolo unde locuise până nu de mult familia mea. Gărzile SS m-ar fi ucis pe loc sau m-ar fi trimis iarăşi în Umschlagplatz, ca pe unul omis din transportul de strămutare, dintr-o greşeală. Habar n-aveam unde urma să petrec noaptea, dar în acea clipă nici nu-mi prea păsa, cu toate că undeva, în subconştient, încolţea frica de momentul înserării.
Străzile arătau ca după o curăţenie generală: uşile erau încuiate sau larg deschise în clădirile din care fuseseră ridicaţi toţi locatarii. Un poliţist evreu se apropie de mine. Nu mă interesa, şi nu i-aş fi acordat nici cea mai mică
atenţie dacă nu s-ar fi oprit, strigând:
— Władek!
Când m-am oprit şi eu, adăugă, surprins:
— Ce faci aici la ora asta?
Abia atunci l-am recunoscut. Era o rudă de-a mea, nu prea simpatizată în familie. Socoteam că are un caracter dubios şi încercam să-l evităm. Reuşea întotdeauna să iasă cumva din orice încurcătură şi cădea mereu în picioare prin nişte metode considerate de alţii suspecte. Intrarea în poliţie n-a făcut decât să confirme proasta lui reputaţie.
De cum l-am recunoscut, în uniformă, toate gândurile astea mi-au trecut prin minte, dar în secunda următoare am înţeles că acum el era ruda mea cea mai apropiată, de fapt, unica mea rudă. Oricum, aveam în faţa ochilor pe cineva legat de amintirea familiei mele.
