şi ne puteam lua câte o pauză, cu rândul, nemaifiind un grup format numai din evrei. Mai mult, polonezii se aliau cu noi împotriva supraveghetorilor germani şi ne dădeau o mână de ajutor. Mai exista o circumstanţă
favorabilă; arhitectul care se ocupa de clădire era el însuşi evreu, un inginer pe nume Blum, având în subordine membri ai personalului şi alţi ingineri evrei, cu toţii nişte profesionişti remarcabili. Nemţii nu recunoşteau în mod 75
oficial această situaţie, şi maistrul zidar Schultke, numit de formă arhitect-şef, un sadic tipic, avea dreptul să-i bată pe ingineri ori de câte ori poftea.
Dar fără priceperea meşterilor evrei nu s-ar fi înfăptuit cu adevărat nimic.
Din această pricină, eram trataţi cu toţii relativ bine – cu excepţia bătăilor amintite mai sus, fireşte, dar asemenea lucruri abia dacă mai contau în climatul acelor timpuri.
Eram salahorul unui zidar pe nume Bartezak, un polonez de treabă, cu toate că, vrând nevrând, mai existau frecuşuri între noi. Uneori, nemţii nu ne slăbeau din ochi, şi trebuia să muncim aşa cum voiau ei. Făceam tot ce-mi stătea în puteri, dar mereu se întâmpla să răstorn scara, să vărs varul sau să
împing cu piciorul cărămizile de pe schele, şi Bartezak era şi el bruftuluit.
Atunci se supăra la rândul lui pe mine, se făcea roşu la faţă, mormăia pentru sine tot felul de lucruri, aşteptând ca neamţul să se îndepărteze, după care îşi dădea şapca pe spate, îşi punea mâinile în şolduri, clătina din cap în faţa neîndemânării mele şi-şi începea tirada obişnuită:
— Cum naiba reuşeai să cânţi la radio, Szpilman? se minuna el. Un muzician ca tine – nu poţi să ţii ca lumea o lopată şi nici să răzui varul de pe o scândură – trebuie să-i fi adormit pe toţi!
După care ridica din umeri, se uita neîncrezător la mine, scuipa şi-şi revărsa pentru o ultimă dată furia, strigând cât îl ţineau rărunchii:
— Prostule!
Totuşi, când mă cufundam în sumbra contemplare a vieţii mele şi mă
opream din lucru, uitând unde mă aflu, Bartezak mă prevenea întotdeauna la timp dacă un supraveghetor neamţ se îndrepta spre mine.
— Mortar! zbiera el, şi ecoul cuvântului răsuna pe tot şantierul; înşfăcam atunci prima găleată care-mi ieşea în cale, sau o mistrie, şi mă prefăceam că
muncesc plin de râvnă.
Perspectiva iernii care se apropia îmi provoca o nelinişte specială. Nu aveam haine călduroase şi, desigur, nici mănuşi. Întotdeauna am fost mai degrabă sensibil la frig, iar dacă mâinile mi-ar fi degerat în timpul acestei munci fizice grele mi-aş fi putut lua adio de la orice viitoare carieră de pianist. Tot mai înnegurat, mă uitam cum frunzele din copacii de pe Aleje Ujazdowskie îşi schimbă culoarea, iar vântul devine tot mai tăios pe zi ce trece.
Cam pe atunci, numerele care însemnau dreptul provizoriu de a trăi au primit un statut permanent, iar eu am fost mutat în partea nouă a ghetoului, pe strada Kurza. Ne-am schimbat şi locul de muncă, în partea ariană a oraşului. Lucrul la micul palat de pe Aleje se apropia de sfârşit şi nu mai era nevoie acolo decât de o mână de muncitori. Câţiva dintre noi au fost 76
transferaţi pe strada Narbutt, la numărul 8, ca să pregătim locuinţa unui detaşament de ofiţeri SS.
Se făcea tot mai frig, iar degetele îmi amorţeau din ce în ce mai des când munceam. Nu ştiu cum s-ar fi terminat totul dacă soarta nu mi-ar fi venit în ajutor – un ghinion norocos, ca să zic aşa. Într-o zi, m-am împiedicat pe când căram var şi mi-am scrântit glezna. Nu mai eram de niciun folos pe şantier, şi Blum, inginerul, m-a repartizat la depozite. Se apropia sfârşitul lui noiembrie – ultimul moment când mai puteam spera să-mi salvez mâinile. În orice caz, era mai cald în magazie decât afară.
Tot mai mulţi din cei care lucraseră pe Aleje Ujazdowskie erau acum aduşi la noi – şi tot mai mulţi dintre SS-iştii care fuseseră supraveghetorii noştri acolo erau şi ei mutaţi pe strada Narbutt. Într-o dimineaţă, l-am descoperit printre ei pe acela care ne otrăvise viaţa: un sadic al cărui nume de familie nu-l ştiam, dar pe care-l poreclisem Trosc-Pleosc. Avea o plăcere aproape perversă de a-i maltrata pe oameni: îi ordona deţinutului să se aplece, îi prindea capul între coapse, strângea puternic şi-l altoia pe nefericit la fund cu o biciuşcă din curele de piele, alb la faţă de-atâta furie şi şuierând printre dinţii încleştaţi „Trosc-pleosc, trosc-pleosc”. Nu-şi lăsa victima din mână până când aceasta nu leşina de durere.
În ghetou au reînceput să circule zvonurile despre „strămutare”. Dacă
erau adevărate, nu mai încăpea nicio îndoială că nemţii voiau să ne lichideze până la ultimul. La urma urmei, nu mai rămăseserăm decât vreo şaizeci de mii; în ce alt scop ar fi plănuit să mute din oraş un număr atât de mic de persoane? Ideea de a le opune rezistenţă nemţilor revenea în discuţie tot mai des. Îndeosebi evreii mai tineri se dovedeau foarte dornici să lupte; ici şi colo, unele clădiri din ghetou începuseră să fie fortificate, aşa încât oamenii să le poată apăra din interior, în caz că se întâmpla ce e mai rău. E limpede că nemţilor le-au ajuns la urechi toate astea, fiindcă pe pereţii ghetoului au apărut afişe care ne asigurau insistent că n-or să mai aibă loc alte strămutări. Paznicii grupului nostru ne transmiteau aceleaşi informaţii în fiecare zi; ca să fie şi mai convingători, ne-au îngăduit, fiecăruia dintre noi, să cumpărăm din acea clipă câte cinci kilograme de cartofi şi o pâine din zona ariană a oraşului, şi să le luăm cu noi în ghetou. Bunăvoinţa nemţilor a mers chiar până la a permite unui delegat al grupului nostru să circule liber prin oraş în fiecare zi şi să facă aceste cumpărături în contul nostru. L-am ales pe un tânăr de ispravă, căruia-i ziceam „Majorek”, micul maior. Nemţii habar n-aveau că Majorele, instruit de noi, avea să devină elementul de legătură între mişcarea subterană de rezistenţă din ghetou şi organizaţiile poloneze similare din exterior.
77
Aprobarea oficială de a introduce o anumită cantitate de hrană în ghetou a creat un comerţ înfloritor în jurul grupului nostru. O mulţime de comercianţi ne aşteptau zilnic la ieşirea din ghetou. Făceau troc cu tovarăşii mei, dându-le ciuchy, haine la mâna a doua, în schimbul alimentelor. Mai mult decât negoţul în sine, mă interesau ştirile pe care comercianţii ni le aduceau în acelaşi timp. Aliaţii debarcaseră în Africa. Stalingradul intrase de-acum în a treia lună de asediu, iar în Varşovia avusese loc o conspiraţie: fuseseră aruncate nişte grenade în cafeneaua-club a nemţilor. Fiecare asemenea informaţie ne ridica moralul, dându-ne forţă să rezistăm şi întărindu-ne credinţa că Germania avea să fie învinsă în viitorul apropiat.
Curând după aceea, în ghetou începură primele represalii armate, în primul rând împotriva indivizilor corupţi din mijlocul nostru. A fost ucis unul dintre cei mai ticăloşi poliţişti evrei: Lejkin, renumit pentru zelul cu care-i vâna pe oameni şi-şi îndeplinea cota la Umschlagplatz. Puţin mai apoi, un bărbat pe nume First, care funcţiona ca verigă de legătură între Gestapo şi Consiliul Evreiesc, a murit de mâna unor asasini evrei. Pentru prima dată, spionii din ghetou au început să se teamă.
Treptat, mi-am regăsit moralul şi voinţa de a supravieţui. Într-o zi, m-am dus la Majorek şi l-am rugat ca atunci când merge în oraş să le telefoneze unor cunoştinţe de-ale mele şi să le întrebe dacă n-ar putea să mă scoată
cumva din ghetou şi să mă ascundă. După-amiaza, am aşteptat cu sufletul la gură întoarcerea lui Majorek. A revenit cu veşti proaste: cunoştinţele mele îi spuseseră că nu pot risca să ascundă un evreu. La urma urmei, explicaseră
ele, indignate până şi de sugestia mea, un asemenea gest era pedepsit cu moartea! N-aveam ce face. Mă refuzaseră; poate că alţii aveau să fie mai omenoşi. Nu trebuia cu niciun chip să-mi pierd speranţa.
Se apropia Anul Nou. La 31 decembrie 1942 a sosit pe neaşteptate un mare convoi care transporta cărbune. A trebuit să-l descărcăm în întregime în aceeaşi zi şi să-l depozităm în pivniţa clădirii de pe strada Narbutt. Era o muncă grea, anevoioasă, şi ne-a luat mai mult timp decât credeam. În loc să
pornim spre ghetou la ora şase seara, n-am reuşit să plecăm de-acolo decât după ce se înnoptase de mult.
Mergeam întotdeauna pe acelaşi drum, în grupuri de câte trei, de pe strada Polna pe strada Chałubinski, apoi de-a lungul străzii Źelazna în ghetou. Ajunsesem deja pe strada Chałubinski, când am auzit strigăte disperate din capul coloanei. Ne-am oprit. În clipa următoare, am văzut ce se întâmplase. Cu totul întâmplător, dădusem peste doi SS-işti beţi criţă. Unul dintre ei era Trosc-Pleosc. Au tăbărât asupra noastră, lovindu-ne cu bicele de care nu se despărţeau nici măcar când plecau la băut. Au făcut-o 78
sistematic, bătând pe rând fiecare grup de câte trei, începând din fruntea coloanei. Când au terminat, s-au aşezat la câţiva paşi de noi, pe caldarâm, şi-au scos pistoalele, iar Trosc-Pleosc a strigat:
— Intelectualii, un pas înainte!
Intenţiile lor erau clare: voiau să ne ucidă pe toţi, imediat. Mi-a venit greu să mă decid ce am de făcut. Dacă nu ne supuneam, riscam să-i înfuriem şi mai rău. Ar fi sfârşit prin a ne târî chiar ei afară din coloană, biciuindu-ne iar, înainte de a ne omorî, drept pedeapsă că nu ieşisem din formaţie de bunăvoie. Istoricul dr Zajezyk, un lector universitar care stătea alături de mine, tremura din toate încheieturile, asemeni mie, şi nu se putea hotărî nici el. La al doilea ordin, am ieşit din rând. În total eram şapte. M-am pomenit iarăşi faţă în faţă cu Trosc-Pleosc, care acum ţipa direct către mine.
— Te învăţ eu ce înseamnă disciplina! De ce ţi-a trebuit atâta?
Îmi flutură pe sub nas pistolul.
— Trebuia să fiţi aici la ora şase, şi acum e zece noaptea!
N-am spus nimic, convins că în clipa următoare m-ar fi împuşcat oricum.
Mă privi ţintă, cu ochi înceţoşaţi, se poticni sub un felinar, apoi ne anunţă în chip neaşteptat, cu o voce cât se poate de fermă:
— Voi, ăştia şapte, răspundeţi personal de întoarcerea coloanei în ghetou.
