— Of, bine că aţi ajuns!
Se luă cu mâinile de cap şi adăugă, aplecându-se către mine:
— Abia după ce-a plecat Andrzej să te aducă mi-am dat seama că azi e 13
februarie – 13, zi cu ghinion!
13
Necazuri şi ceartă în vecini
Atelierul artistului unde mă găseam acum, şi unde urma să stau o vreme, era de fapt o cameră foarte spaţioasă, cu un tavan din sticlă. De o parte şi de alta, avea nişte firide fără ferestre, închise cu uşi. Familia Bogucki îmi făcuse rost de un pat pliant care, după paturile din scândură pe care dormisem atâta timp, mi se părea extrem de confortabil. Eram foarte fericit pur şi simplu pentru că nu mai dădeam cu ochii de nemţi. Nu mai trebuia să-i aud cum ţipă sau să mă tem că în orice moment aş putea fi bătut sau chiar ucis de un SS-ist. În acele zile, am încercat să nu mă gândesc la ce mă aşteaptă
înainte de sfârşitul războiului – dacă aveam să apuc acea clipă. M-au bucurat 89
veştile aduse într-o bună zi de doamna Bogucka: trupele sovietice puseseră
din nou stăpânire pe Harkov. Şi totuşi, ce-avea să se aleagă de mine? Mi-am dat seama că nu pot rămâne multă vreme în atelier. Perkowski trebuia să
găsească un chiriaş în următoarele zile, fie şi numai pentru că nemţii anunţaseră un recensământ care presupunea percheziţionarea tuturor caselor de către poliţie, spre a controla dacă oamenii erau înregistraţi corect şi aveau dreptul să locuiască acolo. Potenţiali chiriaşi veneau să vadă
camera aproape în fiecare zi, şi atunci trebuia să mă ascund într-una din nişe şi să încui uşa pe dinăuntru.
După două săptămâni, Bogucki s-a înţeles cu fostul director muzical de la Radio Polonia, şeful meu de dinaintea războiului, Edmund Rudnicki, care sosi într-o seară împreună cu un inginer pe nume Gębezyński. Urma să mă
mut în casa inginerului şi a soţiei sale, la parterul aceleiaşi clădiri. În acea seară, am atins claviatura unui pian pentru prima oară după şapte luni.
Şapte luni în care îi pierdusem pe toţi cei dragi mie, supravieţuisem lichidării ghetoului şi ajutasem la demolarea zidurilor lui, aruncând în jur tencuială şi grămezi de cărămizi. La început, m-am opus insistenţelor doamnei Gębezyńska, dar în cele din urmă am cedat. Degetele mele înţepenite se plimbau fără tragere de inimă pe clape, iar sunetul era supărător de ciudat şi mă călca pe nervi.
În aceeaşi seară, am auzit o altă ştire alarmantă. Gębczyński a primit un telefon de la un prieten bine informat de obicei care i-a spus că a doua zi oamenii aveau să fie vânaţi în tot oraşul. Eram cu toţii cât se poate de neliniştiţi. Cu toate acestea, s-a dovedit a fi o alarmă falsă, ca multe altele din acea perioadă. A doua zi, şi-a făcut pe neaşteptate apariţia un fost coleg de la studioul de radio, dirijorul Czesfaw Lewicki, care mi-a devenit mai târziu prieten apropiat. Avea la dispoziţie o garsonieră pe strada Pufawska, numărul 83, dar nu locuia acolo, şi a fost de acord să mă lase s-o ocup eu.
Am părăsit apartamentul lui Gębczyński sâmbătă, 27 februarie, pe la ora şapte seara. Slavă Domnului, era întuneric beznă. Am luat o trăsură din Plac Unii, am ajuns fără niciun fel de probleme pe strada Pulawska şi am urcat grăbiţi la etajul patru, sperând să nu ne întâlnim cu nimeni pe scări.
Garsoniera s-a dovedit a fi confortabilă şi elegant mobilată. Străbăteai un culoar ca să ajungi la toaletă, iar în celălalt capăt exista un dulap mare în perete şi un aragaz. Camera cuprindea o canapea comodă, un şifonier, o mică etajeră pentru cărţi, o măsuţă şi nişte scaune confortabile. Mica bibliotecă era plină de partituri muzicale, şi avea şi câteva cărţi de teorie. Mă
simţeam ca-n paradis. În prima noapte n-am dormit prea mult; voiam să mă
bucur de plăcerea de a sta întins pe o canapea adevărată, cu arcuri bune.
90
A doua zi, Lewicki a venit cu o prietenă, doamna Malczewska, soţia unui doctor, ca să-mi aducă lucrurile. Am vorbit despre cum aveam să mă hrănesc şi cum urma să mă descurc la recensământul de-a doua zi. Trebuia să petrec toată ziua în toaletă, cu uşa încuiată pe dinăuntru, tot aşa cum încuiasem uşile firidelor din atelier. Chiar dacă nemţii dădeau buzna în apartament în timpul recensământului, am socotit că era puţin probabil să remarce uşiţa în spatele căreia mă ascundeam. Cel mult, ar fi putut-o lua drept uşa unui dulap încuiat.
M-am ţinut strict de acest plan strategic. Luându-mi o mulţime de cărţi, m-am închis dimineaţă în toaletă şi am aşteptat cu răbdare până seara – nu era tocmai uşor să stai acolo mult timp, şi de pe la prânz n-am făcut decât să
visez că-mi întind picioarele. Toată manevra s-a dovedit inutilă; abia spre seară a trecut pe la mine Lewicki, deopotrivă neliniştit şi curios să afle ce făceam. A adus cu el votcă, pâine, cârnați şi unt, şi ne-am ospătat regeşte.
Recensământul urmărea ca nemţii să-i depisteze dintr-un foc pe toţi evreii care se ascundeau în Varşovia. Pe mine nu m-au găsit, şi m-am simţit din nou încrezător în şansa mea.
Lewicki locuia destul de departe, aşa că am convenit să ne vedem numai de două ori pe săptămână, ca să-mi aducă de mâncare. Trebuia să-mi ocup într-un fel sau altul timpul dintre vizitele lui mult aşteptate. Am citit mult şi am învăţat să-mi pregătesc nişte mâncăruri delicioase, urmând sfaturile culinare ale soţiei doctorului. Totul trebuia făcut fără niciun zgomot. Mă
deplasam cu încetinitorul, în vârful degetelor – ferească Dumnezeu să mă fi pocnit de vreun obiect! Pereţii erau subţiri, şi orice mişcare neatentă m-ar fi dat de gol faţă de vecini. Îi puteam auzi distinct, mai ales pe cei din stânga.
Judecând după vocile lor, locatarii din acel apartament erau un cuplu tânăr, proaspăt căsătoriţi; îşi începeau în fiecare seară conversaţia cu nume tandre de alint – „Pisicuţo” şi „Căţeluşule”. Cam după un sfert de oră, armonia domestică se risipea, cei doi ridicau vocea, iar epitetele pe care le foloseau de astă dată erau luate din întregul nomenclator al animalelor domestice, culminând cu porcul. Atunci intervenea, pesemne, reconcilierea; vocile rămâneau tăcute o vreme, apoi auzeam o a treia voce, sunetul pianului la care tânăra femeie cânta cu sensibilitate – deşi de multe ori apăsa greşit clapele. Oricum, melodia ei nu dura de obicei prea mult. Muzica se oprea, şi o voce de femeie iritată relua cearta.
— Foarte bine, atunci, n-am să mai cânt! Totdeauna pleci când încep să
cânt.
Şi iar începeau să dea o raită prin lumea animalelor.
În timp ce-i ascultam, mă gândeam cu tristeţe c-aş fi dat oricât – şi aş fi 91
fost din cale-afară de fericit – măcar să pot atinge vechiul pian hodorogit şi dezacordat care provoca atâtea necazuri şi ceartă în vecini.
Zilele treceau. Doamna Malczewska sau Lewicki mă vizitau în mod regulat, de două ori pe săptămână, aducându-mi de-ale gurii şi veşti privind ultimele evoluţii politice. Nu erau încurajatoare: mi-a părut rău să aud că
trupele sovietice cedaseră din nou Harkovul, iar Aliaţii se retrăgeau din Africa. Condamnat la inactivitate, petrecându-mi cele mai multe zile singur cu gândurile mele sumbre, meditând iar şi iar la soarta cumplită a familiei mele, m-am trezit că îndoielile şi deprimarea mea se adâncesc. Când mă
uitam pe fereastră la traficul de afară, mereu acelaşi, şi-i vedeam pe nemţi cum se mişcă la fel de calm ca întotdeauna, mi se părea că starea asta de lucruri n-o să se mai sfârşească niciodată. Şi atunci, ce urma să se întâmple cu mine? După ani de suferinţă inutilă, aveam să fiu descoperit într-o bună zi şi ucis. Tot ce puteam spera era să mă sinucid, ca să nu cad viu în mâinile nemţilor.
Mi-am mai revenit oarecum abia după ce a început marea ofensivă aliată
din Africa, încununată de victorii succesive. Într-o zi caldă de mai, tocmai îmi pregăteam o supă pentru prânz, când a apărut Lewicki. Gâfâind, fiindcă
