97
lase să dorm într-un apartament gol situat la un etaj inferior, de la care avea cheile. A doua zi îşi făcu apariţia fostul meu coleg de la radio, Zbigniew Jaworski. Urma să stau cu el câteva zile.
Aşadar, mă aflam în siguranţă în casa unor oameni buni, cărora le păsa de mine! În prima seară, am făcut o baie, apoi am avut o cină delicioasă, stropită cu câteva pahare de şnaps, care, din păcate, nu mi-au făcut prea bine la ficat. Însă în ciuda atmosferei plăcute şi, mai presus de toate, a ocaziei de-a vorbi pe săturate după atâtea luni de tăcere forţată, plănuiam să-mi părăsesc prietenii cât mai repede posibil, de frică să nu-i pun în pericol, deşi Zofia Jaworska şi curajoasa ei mamă, doamna Bobrowickna, o femeie de vreo şaptezeci de ani, m-au îndemnat să stau acolo cât era nevoie.
Între timp, toate încercările mele de a-mi găsi o nouă ascunzătoare au fost zadarnice. Mă loveam de refuzuri pretutindeni. Oamenii se temeau să
ascundă un evreu; la urma urmei, riscau pedeapsa cu moartea. Mă simţeam mai deprimat ca niciodată când, în ultima clipă, soarta mi-a venit din nou în ajutor, de astă dată sub forma Helenei Lewicka, cumnata doamnei Jaworska.
Nu ne mai întâlnisem până atunci, era prima dată când mă vedea, dar când a aflat prin ce trecusem a fost imediat de acord să-mi ofere un adăpost. Îmi plânse de milă, deşi nici viaţa ei nu fusese prea uşoară, şi avea de jelit moartea multor prieteni şi cunoştinţe de-ale sale.
La 21 august, după ultima noapte pe care am petrecut-o cu familia Jaworski, pe când Gestapoul cutreiera prin cartier, ţinând pe toată lumea cu sufletul la gură de-atâta îngrijorare şi nelinişte, m-am mutat într-un bloc mare de apartamente, pe Aleja Niepodległości. Aceasta avea să fie ultima mea ascunzătoare înaintea rebeliunii poloneze şi a distrugerii complete a Varşoviei – o garsonieră spaţioasă, la etajul al patrulea, în care intrai direct din casa scărilor. Avea lumină electrică şi gaze, dar nu şi apă curentă; apa era adusă de la un robinet de pe coridor, şi tot acolo era şi spălătorul comun.
Vecinii mei erau intelectuali; aparţineau unei clase superioare locatarilor de pe strada Pulawska. Cei din imediata mea apropiere erau un cuplu de militanţi în clandestinitate. Erau căutaţi de poliţie şi nu dormeau acasă. Asta implica un risc şi pentru mine, dar preferam să am în jur asemenea oameni decât polonezi semianalfabeţi loiali stăpânilor, capabili să mă predea ca să-şi salveze pielea. Celelalte clădiri din apropiere erau ocupate mai ales de nemţi şi adăposteau diverse autorităţi militare. Vizavi de ferestrele mele, se afla construcţia neterminată a unui mare spital, prevăzută şi cu un fel de depozit.
În fiecare zi îi vedeam pe prizonierii de război bolşevici cum cărau înăuntru sau scoteau afară nişte lădoaie grele. De astă dată, nimerisem într-una din zonele cele mai pline de nemţi ale Varşoviei, chiar în gura lupului, încât, în 98
mod paradoxal, eram poate mai în siguranţă.
Aş fi fost foarte fericit în noua mea ascunzătoare dacă sănătatea n-ar fi început să mi se deterioreze rapid. Ficatul îmi dădea mult de furcă; pe la începutul lui decembrie am avut o criză atât de dureroasă, încât numai printr-un efort uriaş n-am ţipat în gura mare. Criza a durat toată noaptea.
Doctorul chemat de Helena Lewicka a diagnosticat o inflamaţie acută a vezicii biliare şi mi-a recomandat o dietă strictă. Slavă Domnului că la vremea aceea nu mai eram în „grija” unuia ca Szałas; mă luase sub oblăduirea ei Helena, femeie cu suflet bun şi spirit de sacrificiu. Cu ajutorul ei, m-am însănătoşit treptat.
Şi aşa am intrat în anul 1944.
Încercam să duc, pe cât posibil, o viaţă normală. Dimineaţa, de la nouă la unsprezece, învăţam engleza, citeam de la unsprezece la unu, îmi pregăteam prânzul, apoi, de la trei la şapte, reveneam la studierea englezei şi la citit.
Între timp, nemţii sufereau înfrângere după înfrângere. Despre contraatacuri nu se mai vorbea de mult. Se „retrăgeau strategic” de pe toate fronturile, operaţiune prezentată în presă drept cedarea unor zone lipsite de însemnătate, astfel încât linia frontului să fie scurtată în avantajul Germaniei. Cu toate că erau învinşi pe front, teroarea pe care o răspândeau în ţările ocupate creştea continuu. În toamnă începuseră execuţiile publice pe străzile Varşoviei, iar acum aveau loc aproape zilnic. Ca întotdeauna, cu modul lor sistematic de a face lucrurile, avuseseră timp să demoleze zidăria ghetoului, „curăţat” total de oameni. Distrugeau clădire după clădire, stradă
după stradă, iar molozul era scos din oraş pe ecartamentul îngust de cale ferată. „Stăpânii lumii”, a căror onoare fusese ştirbită de răzmeriţa evreiască, erau acum decişi să nu lase piatră pe piatră.
La începutul anului, un eveniment complet neaşteptat m-a scos din monotonia obişnuită. Într-o zi, cineva a încercat să-mi descuie uşa – dându-şi toată silinţa, lucrând îndelung, încet, hotărât, cu pauze. La început, nu eram sigur ce puteau însemna toate astea. După o reflecţie îndelungată, am ajuns la concluzia că era un spărgător, ceea ce ridica unele probleme. În ochii legii, amândoi eram nişte criminali: eu, prin simplul fapt biologic de a fi evreu, el, ca hoţ. Aşadar, trebuia să-l ameninţ cu poliţia o dată ce pătrundea înăuntru? Sau era mai plauzibil că şi el o să mă ameninţe la fel? Trebuia să
ne predăm reciproc poliţiei sau să facem un pact de neagresiune ca între criminali? Până la urmă, n-a reuşit să între în apartament; îl speriase un locatar din imobil.
La 6 iunie 1944, Helena Lewicka m-a vizitat după-amiaza, strălucind de bucurie, cu vestea că americanii şi britanicii debarcaseră în Normandia; 99
străpunseseră rezistenţa germană şi înaintau. Primeam acum, într-o succesiune ameţitoare, tot mai mult ştiri bune: Franţa fusese recucerită, Italia se predase, Armata Roşie se afla la graniţa poloneză, Lublinul fusese eliberat.
Raidurile aeriene sovietice deasupra Varşoviei se înteţiseră; de la fereastra mea, puteam să văd „focurile de artificii”. Dinspre est se auzeau bubuituri, la început palide, apoi tot mai puternice: artileria sovietică.
Nemţii evacuau Varşovia, inclusiv materialele din spitalul neterminat de vizavi. Priveam totul cu speranţa şi convingerea – mereu mai înrădăcinate în suflet – că am să trăiesc şi am să fiu liber. Pe 29 iulie, Lewicki năvăli cu ştirea că rebeliunea din Varşovia urma să înceapă de la o zi la alta. Organizaţiile noastre cumpărau în grabă arme de la nemţii demoralizaţi, care se retrăgeau. Achiziţionarea unui transport de puşti-mitralieră îi fusese încredinţată neuitatei mele gazde de pe strada Falat, Zbigniew Jaworski. Din nefericire, se întâlnise cu nişte ucraineni, care erau mai ticăloşi decât nemţii.
Sub pretextul că-i înmânează armele pe care le cumpărase, l-au dus în curtea Institutului agronomic, iar acolo l-au împuşcat.
La 1 august, Helena Lewicka trecu pentru un minut pe la mine, la ora patru după-amiaza. Voia să mă ducă în pivniţă, fiindcă rebeliunea avea să
înceapă într-o oră. Călăuzit de instinctul care deja îmi salvase viaţa de mai multe ori, am decis să rămân unde mă aflam. Protectoarea mea îşi luă
rămas-bun de la mine cu lacrimi în ochi, de parcă aş fi fost fiul ei. Printre suspine, îmi spuse:
— O să ne mai întâlnim vreodată, Wladek?
15
Într-o clădire în flăcări
în ciuda asigurărilor Helenei Lewicka, potrivit cărora rebeliunea urma să
înceapă la ora cinci, în doar câteva minute, pur şi simplu nu puteam crede. În timpul Ocupaţiei, în oraş circulaseră constant zvonuri politice, anunţând evenimente care nu se materializau niciodată. Evacuarea Varşoviei de către nemţi – pe care o putusem observa eu însumi de la fereastra mea –, retragerea panicată spre vest a camioanelor supraîncărcate şi a automobilelor private se opriseră în ultimele zile. Iar bubuitul artileriei sovietice, atât de aproape cu numai câteva nopţi mai devreme, se îndepărta acum de oraş în mod evident, devenind tot mai slab.
100
M-am dus la geam: pe străzi domnea pacea. Am văzut traficul pietonal obişnuit, poate mai puţin animat decât de obicei, dar partea asta din Aleja Niepodległości nu fusese niciodată prea aglomerată. Un tramvai care cobora dinspre Politehnică opri în staţie. Era aproape gol. Se dădură jos din el câţiva oameni: nişte femei, un bătrân cu un baston, apoi trei tineri, cărând nişte obiecte lungi învelite în ziar. Tinerii se opriră în dreptul primului vagon; unul dintre ei se uită la ceas, pe urmă aruncă o privire împrejur şi îngenunche brusc în drum; îşi puse pachetul pe umăr şi îndată se declanşară
o serie rapidă de păcănituri. Ziarul de la capătul pachetului începu să
alunece, dând la iveală ţeava unei mitraliere.
În acelaşi timp, ceilalţi doi tineri îşi puseră şi ei, nervoşi, armele la umăr.
Primele rafale ale tânărului au fost ca un semnal dat întregului cartier; curând se trăgea de peste tot, iar când exploziile din imediata vecinătate au încetat, se auziră mai multe împuşcături venind dinspre centrul oraşului.
Urmau una după alta, necontenit, ca bolboroseala apei care clocoteşte întrun cazan uriaş. Nu mai era ţipenie de om pe stradă. Doar bătrânul domn se mai grăbea, stângaci, ajutându-se de baston, abia trăgându-şi sufletul; îi venea greu să alerge. Până la urmă, ajunse şi el la intrarea unei clădiri şi dispăru înăuntru.
M-am dus la uşă, mi-am lipit urechea de ea şi am stat să ascult. Pe culoar şi în casa scărilor se auzea o forfotă nedesluşită. Uşile erau date în lături, apoi trântite din nou, iar oamenii fugeau în toate părţile. O femeie ţipă:
— Iisuse Cristoase şi Sfântă Fecioară!
